Unde dai și unde crapă

Una dintre zilele pe care nu le voi uita niciodată (enfin, până la Alzhei­mer – nu mai e mult) e ziua de 2 noiem­brie 2022: toamnă, vreme frumoasă, eu în cimitir, ca de obicei. În rucsăcel mă aștepta a doua parte a romanului „Ca­zul scriitorului dispărut” – pentru că dă­dusem gata prima jumătate pe tren, pe drumul Bruxelles – Paris. Îmi păstrasem jum’atea mai grasă pentru drumul de‑n­tors, Paris – Bruxelles, și bine am făcut. Cu greu îmi amintesc de o miercure mai bună ca aia!

Să lăsăm deocamdată cimitirele mele și să ne ocupăm de mortul lui Andrei Manolescu, adică de Alexandru Țestosu. Delicios mort! În primul rând că nu e mort, în al doilea rând că e scriitor – iar eu sunt topit după scriitori! Nu după ori­ce fel de scriitori, evident; ci după d‑ăștia care, și dac‑ar vrea, n‑ar mai putea scrie nimic veninos despre vreo carte de‑a mea. Țestosu‑i exemplul perfect!

Dar mai sunt multe altele. Pe Țes­tosu nu‑l cheamă Țestosu și nici măcar Alexandru. Adresă n‑are, urmași n‑are, deși biografie are; da, dar ce biografie? Una care se termină odată cu comunis­mul și cu „urmărirea operativă” a maes­trului – după aia, neant! Aici nu mă pot abține; nu pot, pur și simplu. Mă veți ierta!

În comunism – din care, vrem sau nu vrem, ne tragem toți – scriitorul avea un cu totul alt statut decât are acum. Era Cineva. O persoană, o ființă umană, un domn‑tovarăș, odată ce intra în Sfânta Sfintelor, devenea. Nu știu cum era asta, că eu n‑am apucat, iar ai mei erau din cu totul altă lume decât aceea; dar autorul romanului o cunoaște în detaliu, iar noi ne putem adăpa porcește nu atât din ceea ce romanul spune, cât mai ales din ceea ce nu spune – sau, mai exact, spune, dar cu grijă să nu poată fi citit de oricine. De exemplu, în capitolul „Lucrurile o iau razna”, oamenii care îl caută pe Țestosu ajung s‑o pună de‑o băută în cârciuma lui Nea Manole, în piața Sfinții Voie­vozi din București (unde am băut și eu în anii 2003 – 2006, cu Ciprian, cu Ivan, cu Ștefan, cu Roxana, cu Iulian, cu Des­pina, cu oameni foarte fini, pot descrie locul cu ochii închiși, încă o mie de ani de acum încolo). Ei bine, acolo, la Ma­nole, acțiunea accelerează – ceea ce mie mi se pare o caracteristică a vieții reale din România și mai ales din București (și din Iași!): ani în șir poate să nu se‑ntâm­ple nimic, iar după o simplă după‑amia­ză – seară – noapte la cârciumă, lucrurile se urnesc ca prin minune, firele se așează cap la cap, inerțiile devin caduce, iar im­posibilul devine perfect posibil. Ba mai mult, imposibilul de ieri se rezolvă c‑un telefon. Azi, acum, pe mahmureală. Poa­te că aceasta este latura luminoasă a „bal­canismului”. Nu știu.

Partea proastă a recenzării unui ro­man polițist este că recenzorul (eu, în ca­zul de față) n‑are voie să zică nimic. E o lege veche, sfântă și bună; Agatha Chris­tie ne‑a lăsat‑o moștenire (odată cu „The Mousetrap”) și n‑am să fiu eu porcanul care să încalce regula. Despre acțiunea propriu‑zisă a unui roman polițist nu se vorbește – punctum! Un roman polițist e un roman polițist; îl citim fără nici cea mai mică obligație, ne bucurăm de el, îl savurăm, privind fericiți pe geam, când și când, peisajul Franței de Nord (care pe vremea mea se numea Picardia), calcu­lăm timpul lecturii astfel încât să termi­năm de citit fix când ajungem în Gare du Midi și ne gândim cu maximă tristețe că are și bătrânețea avantajele ei: nu mai suntem la școală. Doamne… cum mai ci­team când eram la școală… gata acum, că plâng!

Dar de capitolul trei, cel de mai sus („Lucrurile o iau razna”) tot am să mă leg. Nu zic nimic de acțiune, promit! „Mormânt” – asta mi‑e deviza! Fac doar câteva observații punctuale (care, din pă­cate, s‑ar prea putea să‑l enerveze groaz­nic pe autor; riscurile meseriei!), care au legătură cu dispariția scriitorului Țestosu cum am eu cu premiul Goncourt. Iată prima observație: nu mai sunt, dom­nule! Nu mai sunt bețiile de altădată! Unde s‑au dus, unde‑au apus, anii de sus ai gloriei lor… apropo, vorbesc ca te­levizorul, că n‑am prins anii ăia de sus: când m‑am apucat eu de băut, scriitorii erau deja niște morți, niște săraci. Dar, cândva, demult… scriitorii fuseseră niș­te zei. Nu știu nimic despre Timișoara, Cluj sau Brașov; ba chiar și despre Iași am informații puține, rare și contradic­torii. Despre București, însă, am dosare întregi, am o arhivă mai ceva ca a Securi­tății! „Beau scriitorii de le pârâie oasele”, așa zicea Nea Turi de pe Dacia, ierte‑i Dumnezeu păcatele, că scriitorii i le‑au iertat demult („Dormim aici?”, între­ba Nea Turi, candid, când venea să dea stingerea și scriitorii se rugau de el să‑i lase doar la „încă una mică”). Ei bine, în acest capitol al treilea – care, tehnic vorbind, are un rol foarte mic în econo­mia romanului – autorul ne întredeschi­de un portic temporal, așa ca‑n jocurile video. Trei scriitori (Newcombe, Hon­cescu, Gheorghiu) stau la un pă’ă’el aco­lo‑șa, la Nea Manole, și deapănă amintiri despre Țestosu. Între timp, mai o bere, mai o vodcă, mai un spriț, mai un pla­tou de mici, mai o glumiță dubioasă, ca la Sfinții Voievozi (Newcombe e cam pu­ritan, săracul, m‑am spart de râs la fe­lul cum roșea la pornachele românilor!). Buzea, pe tren: „Bă, că bine le‑a mai scris Manolescu ăsta! Aoleo, că mi se face dor de țară!” (eu, un mic sentimental). Dar pe urmă mi‑am dat singur două palme și mi‑am revenit: „Stai, bă, că nu‑i așa!”.

Romanul e foarte bun. Nu‑l lași din mână. Autorul știe joaca. Dar faza cu bă­uta scriitorilor aparține unui trecut mort și îngropat. Newcombe, Honcescu, Ghe­orghiu și Țestosu sunt fantomele unui alt ev bucureștean. Știu ce vorbesc. În 27 octombrie 2022 am fost în Green Ho­urs, cu scriitorii, și am băut într‑un ase­menea hal de cumpătare, încât chelnerul ne‑a luat la mișto: „Maeștrii MAI servesc ceva?”.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
Mihaela Doboș

Ca și cum ai frământa o pâine

Cu ani în urmă, atunci când în programa școlară de gimnaziu figura doina, ca specie literară având anumite particularități, obișnuiam să le dau elevilor de

Cultură
Mariana Codruț

femeie, unde-i fiul tău?

femeie, unde-i fiul tău? Maica Rusía l-a trimis la luptă sfîntă de erou. te minte cu nerușinare, el oameni inocenți și liberi e pus orbește

Print
Mihai Buzea

Last Man Standing

Nu m-aș fi apucat în veci să citesc ceva de Blaga, din moment ce Blaga și cu mine suntem ca pisica și câinele, dar m-am

Print
Mihaela Doboș

Școala NU este o prăvălie second-hand

Învățământul public din România stă cu ușile închise de trei săptămâni, pentru că peste 80% din oamenii școlii sunt în grevă generală. Adică profesori, laboranți,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *