Una dintre zilele pe care nu le voi uita niciodată (enfin, până la Alzheimer – nu mai e mult) e ziua de 2 noiembrie 2022: toamnă, vreme frumoasă, eu în cimitir, ca de obicei. În rucsăcel mă aștepta a doua parte a romanului „Cazul scriitorului dispărut” – pentru că dădusem gata prima jumătate pe tren, pe drumul Bruxelles – Paris. Îmi păstrasem jum’atea mai grasă pentru drumul de‑ntors, Paris – Bruxelles, și bine am făcut. Cu greu îmi amintesc de o miercure mai bună ca aia!
Să lăsăm deocamdată cimitirele mele și să ne ocupăm de mortul lui Andrei Manolescu, adică de Alexandru Țestosu. Delicios mort! În primul rând că nu e mort, în al doilea rând că e scriitor – iar eu sunt topit după scriitori! Nu după orice fel de scriitori, evident; ci după d‑ăștia care, și dac‑ar vrea, n‑ar mai putea scrie nimic veninos despre vreo carte de‑a mea. Țestosu‑i exemplul perfect!
Dar mai sunt multe altele. Pe Țestosu nu‑l cheamă Țestosu și nici măcar Alexandru. Adresă n‑are, urmași n‑are, deși biografie are; da, dar ce biografie? Una care se termină odată cu comunismul și cu „urmărirea operativă” a maestrului – după aia, neant! Aici nu mă pot abține; nu pot, pur și simplu. Mă veți ierta!
În comunism – din care, vrem sau nu vrem, ne tragem toți – scriitorul avea un cu totul alt statut decât are acum. Era Cineva. O persoană, o ființă umană, un domn‑tovarăș, odată ce intra în Sfânta Sfintelor, devenea. Nu știu cum era asta, că eu n‑am apucat, iar ai mei erau din cu totul altă lume decât aceea; dar autorul romanului o cunoaște în detaliu, iar noi ne putem adăpa porcește nu atât din ceea ce romanul spune, cât mai ales din ceea ce nu spune – sau, mai exact, spune, dar cu grijă să nu poată fi citit de oricine. De exemplu, în capitolul „Lucrurile o iau razna”, oamenii care îl caută pe Țestosu ajung s‑o pună de‑o băută în cârciuma lui Nea Manole, în piața Sfinții Voievozi din București (unde am băut și eu în anii 2003 – 2006, cu Ciprian, cu Ivan, cu Ștefan, cu Roxana, cu Iulian, cu Despina, cu oameni foarte fini, pot descrie locul cu ochii închiși, încă o mie de ani de acum încolo). Ei bine, acolo, la Manole, acțiunea accelerează – ceea ce mie mi se pare o caracteristică a vieții reale din România și mai ales din București (și din Iași!): ani în șir poate să nu se‑ntâmple nimic, iar după o simplă după‑amiază – seară – noapte la cârciumă, lucrurile se urnesc ca prin minune, firele se așează cap la cap, inerțiile devin caduce, iar imposibilul devine perfect posibil. Ba mai mult, imposibilul de ieri se rezolvă c‑un telefon. Azi, acum, pe mahmureală. Poate că aceasta este latura luminoasă a „balcanismului”. Nu știu.
Partea proastă a recenzării unui roman polițist este că recenzorul (eu, în cazul de față) n‑are voie să zică nimic. E o lege veche, sfântă și bună; Agatha Christie ne‑a lăsat‑o moștenire (odată cu „The Mousetrap”) și n‑am să fiu eu porcanul care să încalce regula. Despre acțiunea propriu‑zisă a unui roman polițist nu se vorbește – punctum! Un roman polițist e un roman polițist; îl citim fără nici cea mai mică obligație, ne bucurăm de el, îl savurăm, privind fericiți pe geam, când și când, peisajul Franței de Nord (care pe vremea mea se numea Picardia), calculăm timpul lecturii astfel încât să terminăm de citit fix când ajungem în Gare du Midi și ne gândim cu maximă tristețe că are și bătrânețea avantajele ei: nu mai suntem la școală. Doamne… cum mai citeam când eram la școală… gata acum, că plâng!
Dar de capitolul trei, cel de mai sus („Lucrurile o iau razna”) tot am să mă leg. Nu zic nimic de acțiune, promit! „Mormânt” – asta mi‑e deviza! Fac doar câteva observații punctuale (care, din păcate, s‑ar prea putea să‑l enerveze groaznic pe autor; riscurile meseriei!), care au legătură cu dispariția scriitorului Țestosu cum am eu cu premiul Goncourt. Iată prima observație: nu mai sunt, domnule! Nu mai sunt bețiile de altădată! Unde s‑au dus, unde‑au apus, anii de sus ai gloriei lor… apropo, vorbesc ca televizorul, că n‑am prins anii ăia de sus: când m‑am apucat eu de băut, scriitorii erau deja niște morți, niște săraci. Dar, cândva, demult… scriitorii fuseseră niște zei. Nu știu nimic despre Timișoara, Cluj sau Brașov; ba chiar și despre Iași am informații puține, rare și contradictorii. Despre București, însă, am dosare întregi, am o arhivă mai ceva ca a Securității! „Beau scriitorii de le pârâie oasele”, așa zicea Nea Turi de pe Dacia, ierte‑i Dumnezeu păcatele, că scriitorii i le‑au iertat demult („Dormim aici?”, întreba Nea Turi, candid, când venea să dea stingerea și scriitorii se rugau de el să‑i lase doar la „încă una mică”). Ei bine, în acest capitol al treilea – care, tehnic vorbind, are un rol foarte mic în economia romanului – autorul ne întredeschide un portic temporal, așa ca‑n jocurile video. Trei scriitori (Newcombe, Honcescu, Gheorghiu) stau la un pă’ă’el acolo‑șa, la Nea Manole, și deapănă amintiri despre Țestosu. Între timp, mai o bere, mai o vodcă, mai un spriț, mai un platou de mici, mai o glumiță dubioasă, ca la Sfinții Voievozi (Newcombe e cam puritan, săracul, m‑am spart de râs la felul cum roșea la pornachele românilor!). Buzea, pe tren: „Bă, că bine le‑a mai scris Manolescu ăsta! Aoleo, că mi se face dor de țară!” (eu, un mic sentimental). Dar pe urmă mi‑am dat singur două palme și mi‑am revenit: „Stai, bă, că nu‑i așa!”.
Romanul e foarte bun. Nu‑l lași din mână. Autorul știe joaca. Dar faza cu băuta scriitorilor aparține unui trecut mort și îngropat. Newcombe, Honcescu, Gheorghiu și Țestosu sunt fantomele unui alt ev bucureștean. Știu ce vorbesc. În 27 octombrie 2022 am fost în Green Hours, cu scriitorii, și am băut într‑un asemenea hal de cumpătare, încât chelnerul ne‑a luat la mișto: „Maeștrii MAI servesc ceva?”.
