În plin proces de manifestare a noilor promoții ale postdouămiismului (ah, limbă română, unde-o fi patria ta?!) și de căutare a unor culoare generaționale care să lase loc de manifestare oricui, fie că este „doar” citit, fie că are potențial agitatoric pe diverse platforme media, fie că iscă (false) furtuni prin lectura publică din vreun volum premiabil, eu vreau să spun două vorbe despre un roman publicat pentru prima dată cu aproape 120 de ani în urmă (în 1903) și republicat în 2021 (Publisol, colecția FeminIN), semnat de o autoare al cărei nume nu este străin (ea nu are nicio „vină”) de ceea ce se numește astăzi literatura feminină, căreia i se asociază și o din ce în ce mai vizibilă direcție feministă. Este vorba despre Sofia Nădejde, căreia tocmai i-am trimis, pe Facebook, o cerere de prietenie, din dorința (experimentală) de a mă alătura celor 121 de „prieteni” deja existenți. Iată că are (până) și Sofia Nădejde pagină pe o rețea de socializare (e posibil să fie mai multe, nu am verificat), prin grija cuiva care a completat, timp de câteva minute, două-trei casete care (re)aduc la viața ecranelor o persoană – adevărat personaj, e drept – care a trăit între 1865 și 1946. Practica de a reține atenția oamenilor de azi cu figuri din trecut sau chiar cu personaje literare, prin simpla acționare a unor butoane care declanșează reacții și comentarii de toate felurile, mai mult sau mai puțin inocente, este deja cunoscută. Unii o folosesc în scopuri practice, având obiective de marketing care antrenează o strategie anume de comunicare în mediul virtual, alții – cum sunt profesorii care încearcă marea cărților necitite cu degetul adicției digitale – văd în ea o metodă de a apropia adolescenții de unele texte „din alt veac”.
În cazul meu – de „neadolescentă” – a fost tocmai viceversa: o elevă de clasa a X-a mi-a pus în mână romanul Patimi, în sensul că am zărit-o citindu-l și am rugat-o să mi-l împrumute (i-am dat la schimb, așa, de tatonare, Marin Mălaicu-Hondrari și Annette Hess, nu am rămas datoare). După ce l-am biruit – să știți că nu-i o treabă tocmai ușoară! – mi-am zis să îl prezint și altora (recomandare de lectură sau nu, vom vedea), convinsă fiind că nu multă lume are prin preajmă elevi de 16 ani de la care să ia cartea. Lăsând gluma la o parte, romanul poate fi citit și în varianta digitalizată, grație excelentei inițiative a revistei „Transilvania”[1].
Încep prin a semnala prefața semnată de tânărul universitar Ștefan Baghiu, care conține atât o motivare explicită a necesității întoarcerii către literatura cândva considerată marginală – impusă de temele actuale ale dezbaterilor despre „reevaluarea canonului literar” -, cât și o situare contextuală a scrierii romanului (social-politică și culturală), dublată de o analiză lucidă a câtorva paliere tematice ale acestuia și de oferirea unor chei de lectură care au generat (alte) interpretări critice în cadrul recenziilor cărții[2].
Ceea ce mi-a reținut cu deosebire atenția în cazul acestui roman este galeria impresionantă numeric de personaje feminine, ca și atitudinea deloc empatică și înțelegătoare a vocii narative față de acestea. Într-o carte recomandată ca „primul roman feminist din literatura română” te-ai aștepta să citești, poate, pagini duioase despre feminitate, cu știutele și gustatele dantelării romantic-sentimentale din categoria celor semnate, în aceeași epocă, de Duiliu Zamfirescu, în Viața la țară, de pildă. Ei bine, nu este deloc așa: cu un curaj greu de imaginat chiar și în proza de azi, autoarea „atacă” dur și accentuat verist câteva din temele ocolite sau bine cosmetizate în literatura vremii – educația fetelor, piața mariajului, independența financiară, divorțul, adulterul, avortul, copiii făcuți în afara căsătoriei, prejudecățile, compromisul -, toate raportate la condiția femeii. Explicația acestei abordări se găsește, firește, în preocupările militantei socialiste Sofia Nădejde, din ale cărei articole publicate mai ales în „Contemporanul” răzbat cât se poate de limpede ideile destul de progresiste cu privire la chestiunile amintite[3]. Între a crea un personaj feminin realist, dar agreabil sau care invită la compasiune (cum este, dintre eroinele literare ale timpului, Persida lui Slavici, de exemplu, din romanul care apăruse deja, în foileton, în „Vatra”) și a prezenta critic, deseori cinic, tabloul vieților feminine din provincie – aduse, până la urmă, la un numitor comun -, autoarea alege a doua opțiune, creând o Matildă care „întruchipează exact ceea ce detesta Sofia Nădejde” (Maria Cernat), o „antieroină cinică” (Alina Purcaru) care o anunță nu doar prin nume – cu toate stângăciile de construcție – pe teribila Matilda din Cel mai iubit dintre pământeni. Metamorfozare lumească a Furiilor mitologice, Matilda adună în sine – cu destulă eleganță, aș spune – toate reflexele malefice de care o femeie poate fi bănuită: meschină, certăreață, parvenită, plină de ifose, insensibilă, rea până la maltratare cu propria fiică, piază-rea pentru soț, „ciocoaică” în relațiile cu servitorii, veșnic nemulțumită, lipsită total de scrupule, disperată să fie mondenă și bine văzută, capabilă să provoace fără remușcări moartea soțului și să-l ruineze din dorința de a fugi în lume cu un amant care nu o iubește și lista poate continua. Pare că Sofia Nădejde are de respectat un pariu cu sine, atât de înverșunată este să o plaseze pe Matilda în toate scenariile negative și în toate stereotipurile posibile. Schema îi iese bine câtă vreme eroina este păstrată în acest registru, însă începe să șchiopăteze când încearcă să facă din ea, în partea a doua a romanului, un fel de Emma Bovary autohtonă (personajul lui Flaubert avea, în 1903, aproape 50 de ani de existență), sufocată emoțional, nemulțumită de sine și chiar mai dezamăgită de viața în care a intrat după ce a ieșit din caznele imaginare ale primei căsnicii. Lecția pe care vrea autoarea să o ofere – această intenție pedagogică transpare și din zecile de proverbe care esențializează secvențial semnificațiile gândite de autoare, ca și din numeroasele paranteze cu explicații lexicale care împânzesc cartea – este întâi una facilă și explicită, clar moralizatoare, apoi una cu țintă social-politică, prin care vizează accesul femeilor la educație, la muncă, la bani, la libertatea de gândire și de decizie, la posibilitatea de opțiune personală în ceea ce privește viața intimă etc.
Dacă soției moșierului Mustea – „conul Todiriță”, un Dinu Murguleț intrat pe mâinile unei „antisoții” a cărei prezență în viața lui dă și titlul cât se poate de lămuritor al părții I a romanului: „Nenorocirile lui Mustea” – îi este urmărită evoluția până la moartea destul de timpurie (suntem tentați să ne gândim de ce autoarea alege pentru ea tocmai acest final), celelalte femei din roman par extensii, negări sau potențialități ale Matildei, dacă rămânem la ideea că aceasta este o matrioșca aservită unei cauze deopotrivă sociale și estetice. Prima în ordinea importanței în roman este Maria, sora neverosimil de blândă, de generoasă și de răbdătoare a Matildei, care abandonează, încet-încet, orice aspirație de fericire în/prin căsnicie și visează să se retragă la mănăstire. Mătușile sunt fie extrem de mondene și de libertine (Dăneasca, mătușa lui Iliescu), fie boieroaice bogate și avare (coana Zoe, mătușa Matildei, prădată și ucisă chiar de nepotul Turel). Segmentul servitoarelor (destul de bine reprezentat) este interesant ilustrat prin Casandra, bucătăreasa mândră că are o meserie ce îi dă curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a prevesti prăbușirea casei boierești (nu întâmplător i-a fost pus acest nume). O prelungire și o îmbunătățire a modelului ei – femeia care este capabilă a se întreține singură, cu toate asperitățile acestei asumări – este tânăra soție a arendașului căruia Mustea îi încredințează moșia, școlită temeinic la Viena, a cărei înrâurire benefică asupra Puicăi (fiica abandonată de Matilda) se vede la un moment dat, deși tatăl o duce, până la urmă, tot la pension, unde se pregătește să devină (doar) o bună soție. Moașa acoperă, prin „vocea” și „rolul” ei în ansamblul tezist al textului, cele mai dure (ideologic) și mai naturaliste (estetic) pagini ale romanului.
Cu plusurile și cu minusurile lui, este cert că romanul Patimi merită a fi citit, măcar acum, în 2022, nu doar pentru că a fost ignorat timp de peste un secol – deși nu este de neglijat nici această „revanșă” a potențialilor cititori -, ci și din considerente care privesc, între altele, etapele cristalizării unei scriituri feminine în interiorul prozei românești, alfabetizarea treptată a unui cititor de la începutul secolului al XX-lea încă nedeprins cu democratizarea scrisului, documentarea implicită pe marginea unor teme-tabu din societatea românească a timpului etc. Într-un cuvânt, cartea este ceea ce pretinde prin subtitlu: un Roman din viața românească.
A! Să nu uit! Sofia nu mi-a dat, încă, „Accept” la cererea de prietenie trimisă. Mai aștept…
[1] Vezi „Muzeul Digital al Romanului Românesc 1901-1932”, https://revistatransilvania.ro/1903-sofia-nadejde-patimi/.
[2] Maria Cernat, Patimi – un roman despre patimi sociale!, https://ro.baricada.org; Alina Purcaru, Patimile după Sofia Nădejde, în „Observator cultural”, Nr. 1066, https://www.observatorcultural.ro.; Péter Demény, Coaja curățată, https://www.litero-mania.com/coaja-curatata/.
[3] Vezi volumul Sofia Nădejde. Despre creierul femeii și alți demoni. Antologia textelor publicistice, volum îngrijit și prefațat de Maria Cernat și Adina Mocanu, Editura Paralela 45, 2020, care reunește 48 din cele 55 de articole publicate în „Contemporanul”.
Foto: Andrei Păcuraru
