Vara în care mama a avut ochi verzi

Începând să citesc „Vara în care mama a avut ochi verzi”, de Tatiana Țîbuleac, am avut impresia că sunt aruncată într-un film de Jodorowsky. Mi-am adus aminte, fără voia mea, de Fenix, din Santa Sangre, de Orgo și de Concha. Asprimea începutului s-a domolit de-a lungul rândurilor, dar asemănărea izbitoare dintre Aleksy și Fenix m-a plesnit în moalele capului. Supremul avantaj al scriiturii ei este stăpânirea limbajului, mai ales în cazul temei de față, alăturat unei forțe unice de a crea imagini deslușite, înduioșătoare, dureroase și dure, prin alegorii și metafore care, dacă sunteți atenți la unduirile cuvântului scris, vă vor încânta, precum colțul unei picturi de Bosch.

În „Vara în care mama a avut ochi verzi”, Tatiana Țîbuleac nu se ocupă în mod exclusivist de poveste, multe detalii lipsind din cadrul acțiunii. Nu aflăm prea multe despre moartea surorii, fapt care a răpus-o pe mamă și a îndepărtat-o de fiu, nici despre adulterul tatei, plecarea, orbirea bunicii,  dragostea cu Moira, accidentul, pictura și îmbogățirea. Microromanul este o desfășurare rapidă a unor cadre bizare, incitante, dureroase, care descriu moartea și învierea unor piepturi lipite: un tânăr labil psihic, purtat dintr-un loc în altul pentru tămăduire și mama lui, cu ochi înverziți dintr-odată, bolnavă de cancer. Cei doi se retrag într-o vară într-un sat și, în ciuda urii lui pentru mama care l-a abandonat ca pe un câine după moartea surorii, redescoperă înverzirea (învierea) primei iubiri dată fiecărui om. Adevărul este că, de fapt, niciodată nu părăsim complet pântecele mamei și iubirea pentru ea trece dincolo de orice.

Cred că Tatiana Țîbuleac nu a vrut să vorbească nici despre asprimea tăcerii mamei de șapte luni după moartea fiicei, nici despre nebunia fiului, nici despre cruzimea cancerului. În susținerea acestei idei, am la îndemână absența detaliilor esențiale, referitoare la acestea, din cadrul romanului. Însă ele lipsesc în chip voit, scopul scriituri fiind altul. O fugă prin durere, la capătul căreia viața se trăiește din resturi. Aleksy va rămâne, în urma unui accident, și fără femeia iubită, și fără puterea de a merge. Un infirm bogat care-și vinde picturile alienate ale unei minți răpuse pentru totdeauna. Dar cine poate spune că nebunia și durerea lui nu sunt un alt nivel al fericirii desăvârșite? O fericire rece, atinsă de geniul picturii, strămutată sub pământ, lângă oasele mamei.

Resortul care se află-n miezul scrierii se învârte-n jurul dispariției surorii lui Aleksy, a cărei moarte smulge din destinul lor lumina și-i aruncă într-un coșmar. Aleksy se înăsprește, își închide ferestrele minții și, precum un animal, își duce zilele sfârtecând zidurile care-l împrejmuiesc. Faptul că mama se adâncește într-o moarte umblătoare și-l uită, îl adâncește și mai mult în disperare. Din figura maternă rămân numai vreascuri și ea devine tot ce e urât și dezagreabil, vinovata tuturor păcatelor, deschiderea spre infern și neviață.

Însă, în vara reîntâlnirii, pe care Aleksy o acceptă din interes, decoperă că sub osânza urâțeniei mamei, șade un melc neprihănit, suferind, pe care-l poți ademeni cu apă îndulcită și ți se lipește cu totul de carne, punându-ți cochilia deasupra inimii. Mi-a plăcut și m-a înduioșat traiectoria nebunului capabil doar de ură, care se deschide dintr-odată și îi dă mamei o vară a regăsirii. Mama nu moare, ci dimpotrivă, înverzește, căci se lasă neuitată în fiul ei, iar Aleksy, în ciuda problemelor psihice (le numim așa de perfid, în lipsa unui alt concept care să vorbească despre cineva care nu a putut îndura moartea propriei surori), a infirmității și a faimei, nu trăiește. Mi s-a părut, la final, că Aleksy depășește planul realității, devine el însuși melc și-n acreala vieții se petrece o modificare aparte. Organele se iuțesc, viața ajunge să miroasă a fân cosit, moartea e doar o fereastră spre lumină, iar durerea, singura carapace sigură a vieții.

Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să citesc mai mult, și mai mult, că deși în scris sunt adepta minimalismului și nu acord prea mult credit detaliilor, drept cititor am simțit nevoia unui tablou mai adâncit în culoare, mai mare, cât niște ziduri, ca și cum m-aș fi putut zdrobi și reclădi de mai multe ori. Tatiana Țîbuleac este, în opinia mea de cititor simplu, prin „Vara în care mama a avut ochi verzi”, promisiunea unei lumi diferite, a unei proze-poem, a unor cadre cinematografice fără seamăn și a unei cârmuiri frumoase a cuvântului scris.

Înverzirea ochilor în suferință, ca filosofie a vieții, mă va urmări multă vreme de astăzi înainte… Până când vom reînvia și noi în viețile proprii, cu ochi și mai verzi! Să întrecem toate primăverile lumii!

Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *