Iacătă-ne în pragul vârstei hristice a postcomunismului românesc; vârsta fatidică, vârsta răsturnării legilor, vârsta renașterii; în final, vârsta care decide ce și cum va fi de-acum înainte. Dar cine să ne fie călăuză, cine să ne mențină pe calea cea bună? Cine să fie profetul care să ne răstoarne nerăsturnatul? Iar noi știm foarte bine că cea mai eficientă răsturnare se produce din interior. Răsturnare a trecutului, evident. La trei sute șaizeci de grade. În fine, fără a mai aduna păcate, susțin că acesta ni s-a arătat. Pe Facebook. Dar și în volumul său de poezii-amintiri proaspăt apărut. „Gioco di mano” (Dezarticulat, 2022) este volumul de debut al lui Radu Demetriades, „fost consultant al Securității și șofer al lui Che Guevara. În prezent locuiește în Argentina.” Ca să citez exact de pe coperta a patra a volumului, pentru a nu neglija în vreun fel autorul, a cărui biografie, culmea, chiar contează.
Ei bine, de ce contează biografia autorului nostru? Pentru că e fictivă. Radu Demetriades este un autor fictiv al vieții literare autohtone (cel puțin așa vreau să cred), însă asta nu înseamnă că n-are dreptul să fie real. Așadar, aș dori să întocmesc o fugitivă „fișă biografică” a autorului bazată pe studierea profilului său de Facebook și pe lectura volumului de poezii în cauză.
Radu Demetriades, în vârstă de 98 de ani, poartă cu sine figura securistului trecut prin toate dedesubturile și tunelurile României comuniste, prădătorul cu alură aproape mitică, fiind peste tot și nicăieri în același timp, o fantasmă cât se poate de vie. Iar această figură a reușit, pe baza experiențelor din trecut și a familiarizării cu regimul, să se infiltreze și în epoca postceaușistă. Pe foarte scurt, Radu Demetriades dorește să oglindească în propria-i persoană figura securistului care a știut ce sfori să tragă înainte și, mai ales, după Revoluție pentru a-și face viața așa cum și-o dorește fără să fie arătat cu degetul (din varii motive). Adică a reușit să se metamorfozeze în tipicul om de afaceri de soi mafiot al anilor ’90. Iar aceste aspecte evidente ne ajută să recunoaștem care e una din intențiile din spatele autorului, și anume de a ne arăta că, pe scurt, securiștii încă sunt printre noi. Iar demascarea lor nu poate fi posibilă decât dacă aceștia se „autodenunță”, recunoscându-și trecutul și identificarea cu acesta, așa cum o face autorul nostru în volumul său. Totuși, Radu Demetriades, neputând fi profet în propria-i țară, cum e și normal, alege să ne vorbească și să ne mai trimită câte un semn din Argentina. Un cvasi-Baron Wenckheim care a ales să ne salveze nealăturându-se nouă. Mă rog, această imagine poate fi puțin exagerată. Nu ăsta e scopul? Doar vorbim de un autor care nu există și ale cărui intenții de tip satiric sunt evidente. În fine.
Un aspect care ține de felul în care autorul nostru își proiectează textele, dar și de autorul însuși, este modul în care acesta-și începe fiecare poezie. Mai exact, acestea încep cu apelativul „dragilor”. Așadar, prestația sa este cea a unei figuri paterne care ne vede pe fiecare ca fiind copiii săi, sau nepoții săi, sau, în orice caz, niște indivizi care au ce asculta și învăța de la dumnealui, niște învățăcei, până la urmă. Sau poate că acest apelativ vine ca un automatism datorat vârstei înaintate. Tind să cred că oricare dintre acestea, ca și altele nenumite, pot fi valabile, ținând cont că avem de-a face cu o figură cu iz de avangardă. Iar acest iz nu vine din tradiționala raportare la avangardă, și anume, pe extrem de scurt, din rațiunea acesteia de „a ieși din normă” sau de „a sparge norma”, nici în materie de formă a textului, sens al acestuia, ori manieră de prelucrare, ci pur și simplu datorită intenției de a crea un autor fictiv, care să persifleze ce e de persiflat și aparent de neatins, iar acest autor este îmbrăcat într-o personalitate bine închegată și care are niște ținte destul de sigure în care vrea să lovească, însă foarte subtil, abia dacă s-ar simți: literatura, politica și societatea autohtone. Trebuie să ținem cont că Radu Demetriades este un produs direct al paginii de Facebook și Instagram „Dezarticulat”, care înainte de a se materializa într-o editură propriu-zisă, era o pagină de meme-uri vizând anumite personaje sau evenimente din pop culture-ul și internetul românesc. Iar aceste meme-uri sunt produse cu ajutorul unui limbaj ce se apropie, dacă nu chiar atinge tipul de limbaj pe care-l abordează tinerii neomarxiști, și anume limbajul corectitudinii politice. Nu putem ști dacă această înclinație a limbajului a venit pe o linie a dorinței de „a prinde” la publicul tânăr și-n floare, vorbind pe limba lui, ori acest limbaj vine dintr-o credință proprie a celor care cârmuiesc pagina și editura Dezarticulat. Nici nu mă interesează, mi s-a părut doar ca fiind un aspect care ar trebui menționat, întrucât Radu Demetriades este un reprezentant direct al „epocii dezvoltaționismului românesc” și bunic, pe filieră ideologică, al neomarxiștilor. Plus că printre tinerii care n-au prins vremurile alea se găsesc mulți simpatizanți ai comunismului, nostalgicii unor vieți și timpuri netrăite, neoceaușeii, cum îi numește O. Nimigean. Iar această nostalgie pentru acele vremuri netrăite, deși nu e singurul factor, se preschimbă într-un militantism al aceluiași miez sincronizat cu dorințele, frustrările, neajunsurile și, nu-i așa?, idealurile epocii de azi. Mă rog, aceasta este o cu totul altă discuție. Terenul e minat. Mai bine să revenim la autor și la volumul său.
Titlul volumului „Gioco di Mano” trimite la denumirea argotică a actului masturbării, întrucât poezia poate fi considerată ca masturbare a sufletului, a creierului sau a amândurora deodată; sau, de ce nu, poate că autorul vede poezia ca pe o masturbare propriu-zisă. Totuși, titlul mai poate trimite la însuși actul scrierii așa cum îl vede autorul, și anume ca pe un joc, un joc al mâinii, deci ceva strict material (normal!), cât se poate de uman, deloc metafizic (normal!) și de-a dreptul ludic. E de-ajuns să citim la întâmplare oricare dintre poezii și ne vom lămuri. De pildă, primul poem, „samăr of securistic lov”, ni-l prezintă pe Radu Demetriades „în anul de grație/ 1968/ prin hollywood/ stagiu de practică/ și schimb de experiență/ între servicii și etc”, acesta având, „în caz de orice”, pașaport fals, „de filipine”, un „trancan carpați/ o pungă din mătase plină cu cocaină/ de la fidel castro/ și cetățenie rusă”, autorul și eul liric, până la urmă, participă la o testare a LSD-ului românesc „făcut la cugir lângă fabrica de/ armament/ acolo unde muncitorimea construia cu precizie arma/ draco” aplicată pe dependenții de heroină și nu numai; „e foarte adevărat zvonul/ că lsd-ul românesc/ i-a « programat »/ pe charles manson/ pe lee harvey oswald/ pe unabombrer/ să facă și să dreagă”, așadar, ar trebui să ne mândrim, nu?, că LSD-ul nostru românesc, pur, a conturat destinul americanilor și al lumii întregi, până la urmă… Mă rog, în finalul poemului ni se spune că un polițist susține „că charles manson/ își tatuase un aro 244/ pe penis”, iar asta spune multe.
În fine, nu voi recurge acum la comentarii asupra poeziilor lui Radu Demetriades a.k.a. „el securisto maximo”, trebuie doar să știm că acestea sunt pline de astfel de „aventuri” în pop culture, cu imagini care vor să inducă nostalgia, parcă toate ar fi captate în sepia, cu tot felul de personaje (Fidel Castro, Che Guevara, soții Ceaușescu, Carlos Șacalul ș.a.), peste tot e plin de Dacii și de Aro (chiar și pe coperta volumului apare un Aro situat pe o plajă, plus că volumul vine la pachet cu o carte poștală ilustrând o Dacie galbenă într-un mediu tropical, plin de palmieri), poveștile urbano-mitice cu securiștii, intertextele și referințele subtil-evidente sunt la tot pasul. Una din preferatele mele e o poezie cu trimitere evidentă la un poem de Nichita Stănescu, pe care o transcriu integral: „dragilor/ spune-mi/ dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș scrie pe tălpi/ pinul de la conturile din elveția ale lui/ ceaușescu/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu te urmărească băieții/ cu ochii albaștri/ într-o dacie 1301 lux super/ neagră/ și să te taie și să te dea la/ porci/ ca-n filmul ăla cu hanibal lecter”. Radu Demetriades pare a fi o fuziune între James Bond și Tony Montana, iar nu degeaba am ales această paralelă cu James Bond și Tony Montana, căci autorul nostru pare a fi construit pe clișeele filmelor din anii ’70-’80, cu trimiteri, în textele sale, la filmele de acțiune ale unor cineaști ca Francis Ford Coppola, Oliver Stone, Brian de Palma ș.a.
Deși mi-e tare dragă această mișcare de a lua la mișto literatura, politica, societatea, chiar și cititorii (de citit disputele de pe Facebook dintre Radu Demetriades și oamenii în etate, cei de seama lui, din postările sale referitoare la trecut, prezent, securiști etc., sunt ca o telenovelă; însuși Radu Demetriades e o telenovelă), nu voi mai insista asupra volumului sau a autorului, s-ar risipi întreaga pâclă fantastică pe care o propune.
În orice caz, volumul „Gioco di mano” nu trebuie ocolit, întrucât este ca o gură de aer proaspăt, aer venit din propensiunea satirică pe care o sugerează autorul. Este, totodată, o întoarcere-n trecut și o adâncire în prezent sau, măcar, o conștientizare a celui din urmă prin filtrele celui dintâi. Înainte de toate, volumul „Gioco di mano” este o mișcare capitalistă al naibii de deșteaptă. O mișcare capitalistă îmbrăcată în straie comuniste și emisă într-un stil specific vremurilor actuale (mai ales tinerilor), pe alocuri infiltrându-se romgleza, cu toate referințele internautice, și nu numai, necesare captării atenției, iar dacă nici asta nu vinde în ziua de azi, apăi nu știu ce altceva ar mai putea vinde, mai ales în rândul neomarxiștilor, dar nu numai, bineînțeles. Poate că, până la urmă, aceasta-i miza volumului: de a vinde. De a capta cât mai mulți, de a-i stârni, de a-i face curioși, ca mai apoi să scoată banul pentru a se lămuri. Oricum ar fi, indiferent de mize și de idealuri, volumul „Gioco di mano” este un volum demn de menționat printre toate cele publicate astăzi, un volum care merită observat și, de ce nu, poate cândva analizat în amănunt; evident că aș fi putut face asta, evident că puteam expune mai multe direcții pe care mi le-a propus lectura volumului, evident că puteam să cad într-o zonă a politicului și să mă iau cu vorba despre toate și despre nimic, căzând în tentația militantismului și în păcatul vizând vorbăria (rimează cu „murdăria”), fiind o zonă aparent-ofertantă și cât se poate de prezentă (citește „vitală”); m-am mulțumit doar să scot la suprafață, cât de cât, autorul și al său volum, să le semnalez existența, din puținul meu și cu puținul meu.
P.S.: Dacă m-aș fi luat în serios scriind această cronică, ar fi fost un atentat împotriva volumului și a autorului cu pricina.
