Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze din 2022 i-a fost acordat lui Giuliano Da Empoli, autor al romanului Magul de la Kremlin (Humanitas Fiction, 2023, trad. de Bogdan Ghiu), care este, de altfel, și prima sa carte de ficțiune.
Reacțiile publicului francez de la apariția romanului și până acum au fost cel puțin contrastante: de la contestări vehemente venite pe filiera unei aparente justificări a ideologiei putiniste (vezi cronica lui Cécile Vaissié), până la aprecieri publice și cronici pozitive, cartea parcurgând constant drumul dintre doi poli diametral opuși. Cu toate acestea, consider că adevărul e undeva la mijloc: romanul nu legitimează o ideologie ultranaționalistă, nu o aplaudă și nu o diseminează în mod propagandist, ci o contextualizează într-o manieră cauzală, o panoramizează, pentru ca mai apoi să o repudieze și chiar să o deconstruiască pe alocuri.
Alte reproșuri aduse lui Da Empoli țin, totodată, și de falsa imagine pe care acesta o creează în jurul Rusiei, a atmosferei care nu doar că nu corespunde realității, ba chiar contribuie la justificarea și diseminarea stereotipurilor construite de occidentali de-a lungul timpului, iar aici acuzațiile sunt mai îndreptățite. De asemenea, un alt aspect adus în discuție de critici este reprezentat de imaginea lui Vladimir Putin, privit în roman drept un conducător care nu vrea decât să își scape poporul de neajunsurile și dezechilibrele create de predecesorii săi care s-au apropiat necontrolat de mult de adversarii americani, în fața cărora recâștigarea poziției de putere se prezintă acum drept o necesitate absolută, ba chiar firească.
Dacă am vrea neapărat să încadrăm Magul de la Kremlin sub o umbrelă teoretică, docuficțiunea ar fi cu siguranță cea mai potrivită și realistă categorie de apartenență. Primul narator, un francez venit la Moscova pentru o documentație despre Evgheni Zamiatin, al cărui roman ‒ Noi ‒ urmează să fie reeditat, are privilegiul de a fi invitat acasă la Vadim Baranov, personaj care în realitate i-ar corespunde lui Vladislav Surkov, consilierul personal al lui Vladimir Putin până în 2020. Baranov este, de altfel, unul dintre puținele personaje ale cărții care primește pseudonim, iar lucrul acesta nu poate fi pur întâmplător. Odată ajuns, perspectiva narativă se schimbă, iar fostul consilier al „țarului” va prelua frâiele povestirii până la final. Astfel, cititorul este purtat prin toate momentele importante ale vieții lui, de la om al teatrului avangardist, boem și mai degrabă jemenfichist, până la realizator de emisiuni pe postul național rusesc, devenind, mai apoi, cel mai apropiat sfătuitor al președintelui și responsabil pentru majoritatea operațiunilor din ultimii zece ani.
Tactica de a-l aduce pe primul narator într-o bibliotecă uriașă, trimițând parcă la faimoasa bibliotecă a lui Umberto Eco (dar puțin mai aristocrată), nu impresionează, e slab închegată: mai întâi, tensiunea creată înainte de întâlnirea cu Baranov nu se materializează, induce senzația de dezumflare progresivă; apoi, planurile nu sunt suficient de bine marcate, lasă impresia de dezordine în momentul în care dialogul celor doi din bibliotecă reapare în mijlocul unei povestiri despre oligarhi, armată sau guvern. Cu toate acestea, talentul de cercetător salvează autorul: cartea e realmente bine documentată la nivel de fapte istorice sau concepte politice, ademenind de-a dreptul cititorul în ea, dovadă fiind tocmai faptul că se citește aproape pe nerăsuflate. Este, totuși, acest talent suficient? Da și nu. Empoli nu a dat un „mare roman” și probabil nici nu își propusese asta. Romanul lui se prezintă ca o resemantizare a Principelui lui Machiavelli. Abundă în lungi pasaje despre putere (cu trimiteri evidente la Agamben, Foucault), despre haos (vezi eseul lui precedent, Inginerii haosului) și despre vechii președinți ai Rusiei, analizați minuțios. La acest nivel, romanul e și o bună lecție de istorie, o lectură care, într-o oarecare măsură, poate iniția. La nivel de construcție însă, există o serie de scăpări (de la cele enumerate deja, până la chestiuni ce țin de alcătuirea personajelor, suprapunerea planurilor sau sub-dozarea credibilității în anumite situații ‒ cum a fost, de pildă, momentul când Ksenia a ales să revină la el și să formeze o familie), dar având în vedere că Magul de la Kremlin este, până la urmă, un debut, neajunsurile lui pot fi ușor justificate.
În final, aș mai adăuga despre romanul lui Giuliano Da Empoli că, deși în aparență validează și supralicitează un comportament condamnabil, reproducând aproape fidel fragmente din discursurile lui Vladimir Putin fără a le amenda prin vocea lui Baranov, deși nu prezintă o intrigă clară, în jurul căreia să acumuleze suspans, reușește, prin pasajele excelente de analiză politică, dar și prin cele de analiză cognitivă, să ofere o panoramă autentică referitoare la delirul din jurul conceptului de putere și la consecințele firești care rezultă din acesta. Totodată, de apreciat este și faptul că ajunge să sensibilizeze, fără să facă din asta o miză, ci o consecință naturală.
