Viața lui G

„G. mi-a povestit odată scena sfâșietoare, de-a dreptul sfâșietoare, cu “vulpiţa”…

Erau deja la un an de la scandalul de la Cheia, căsnicia lor nu mergea bine deloc, au plecat amândoi pentru câteva zile de vacanță în Bulgaria pe la Balcic și Rusalka și la întoarcerea spre România, ea conducea mașina ei, erau încă în Bulgaria, când ea a văzut o vulpiță rănită la ambele picioare din spate la marginea drumului, avea probabil șira spinării ruptă… ea a oprit mașina, amândoi s-au dat jos, au pus niște apă într-un vas mic, dar vulpiţa nu a băut nimic, era prea rănită, era prea pe moarte și incredibilul era prezent: în privirea ei nu se vedea nici măcar durere, se zărea ceva dincolo chiar de sperietura morții, dincolo de spaima morții…

era tristețea morții…

Nu mai văzuseră așa ceva în viața lor – privirea vulpiței: aveai senzația năprasnică că vulpiţa era conștientă că urma să moară, că știa precis că va muri, că o aștepta deja, moartea adică, o dorea deja ca pe o salvare ca pe o mântuire și poate că avea aceeași privire pe care a avut-o și Cel de pe cruce și condamnatul lui Dostoievski în fața plutonului de execuție și Geamănul în fața liniei galbene la 42 și a noastră, a tuturor în fața vieților noastre obosite și chinuite, în această lume nedreaptă, nedreaptă… și ochii aceia nevinovați ai vulpiței aflate în apropierea morții, ochii aceia inocenți de-a dreptul – ea doar își căutase ceva de mâncare, când probabil a lovit-o o mașină, îți dai seama?, doar ceva de mâncare – și nu poți să uiți așa ceva niciodată, dar niciodată, pentru că asta face parte din viață, din viața asta mizerabilă, pe care ne căznim cu toții să o trăim, și o trăim chiar și bezmetic, de parcă ar fi singura, și este singura și ne ținem cu disperare de ea și tot nu putea uita acei ochișori, ai vulpiței care murea pe o șosea din mijlocul unui câmp în Bulgaria…

oh, ochii aceia…

Ea a mutat vulpiţa pe marginea drumului și apoi a dat telefon la medicul veterinar al cățelului ei din România și i-a povestit de asta, iar doctorul a zis că nu au voie să o aducă în țară, că poate să aibă rabie, că vor avea probleme la vamă și ei au lăsat vulpiţa acolo să moară, dar ce puteau să facă?; au lăsat-o să se prăpădească acolo pe marginea drumului, pe un câmp din Bulgaria, vulpița aceea cu șira spinării ruptă în două și cu ochii aceia blânzi, atât de blânzi… și umezi, da, erau umezi… și s-au suit în mașină și au plecat, fără să se uite măcar în oglinda retrovizoare, măcar să vadă pentru ultima dată vulpița aceea care trăgea să moară, cu șira spinării ruptă în două, iar în mașină, nici unul dintre ei nu a mai spus nimic multe, multe minute, se auzea doar motorul mașinii care torcea molcom, a naibii de molcom și amândoi priveau înainte, doar înainte, pentru că nu aveau cum să privească în altă parte, le era pur și simplu frică să privească în altă parte, să se privească… și lacrimile fierbinți șiroiau pe obrajii lor, parcă le ardeau obrajii în acel moment, pentru că amândoi se gândeau la vulpiţa aceea care parcă oglindea relația lor, ruptă precum coloana vulpiței și știau foarte bine amândoi că relația lor nu va mai dura, se va rupe curând și definitiv, așa cum se rupsese coloana vulpiței, știau asta amândoi, știau cu siguranță asta, știau că se va întâmpla în viitorul apropiat, foarte apropiat, că totul are un sfârșit pe lumea asta – oh, Doamne, de ce totul pe lumea asta trebuie să aibă un sfârșit, să se isprăvească? – lumea asta nedreaptă, prea nedreaptă, un sfârșit precum viața unei vulpițe pe o șosea din Bulgaria, o vulpiță cu ochii blânzi și umezi, care își căuta ceva de mâncare… înțelegi?, doar ceva de mâncare…

și chiar așa a și fost… a mai durat un an…”

(Fragment din cartea Viața lui G, semnată de frații Mihai și Gabriel Vacariu și apătură la Editura Litera: https://www.litera.ro/via-a-lui-g .

Publicat în EditorialRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *