Cuvintele din titlul romanului lui Radu Aldulescu, Drumu-i lung, căldura mare (prefață de Andrei Simuț, Litera, 2021) sunt reluate de mai multe ori cu completarea doru’ n-are asemănare. Ar fi fost cântecul preferat al tatălui oltean al Florenței, povestind dragostea unei fete pentru iubitul de peste deal. Un roman de dragoste, dar există și romane fără dragoste, măcar fără cuvântul dragoste? Andrei Simuț, în prefața sa, îl apreciază pe Aldulescu pentru epica sa de ansamblu la superlativ: „romancierul deplin”, canonic în sensul lui H. Bloom, prin prezența în spiritul epocii și straniul vizionar, ca autor de romane „dificil de înseriat”. Și aici, prin viețile luate ca (a)rest, se discerne o voință de dificultate și stranietate.
Daniel Elefterescu, personajul central, se socotește, ciudat, urât de amândoi părinții. Mama i-a murit când el avea 10 ani, iar tatăl, fost profesor la Academia Ștefan Gheorghiu și membru în Marea Adunare Națională, nu s-a mai căsătorit. Privind filmul asasinării lui Ceaușescu, tatăl „nu se putea opri din plâns”. (Ca și conferențiarul Airinei din În așteptare de Mihai Zamfir.) De pe urma tatălui, „un om foarte închis”, pe care n-a reușit, bizar, să-l împuște („ca să-i aduc aminte că exist”), fiului (și el un tăcut, dar știind „să citească omul”) nu i-a rămas nimic (e o „frunză-n vânt”). Cu pensia în echivalent de cinci mii de euro, retras în satul Gheboieni, lepădat de marxism, locuind (straniu-sadovenian) „în vârful dealului, aproape de Dumnezeu”, trecând de 90 de ani, tatăl se va împușca el însuși.
Fiul funcționase totuși cu pilele tatălui ca redactor la Televiziune, unde era juristă și cea cu care s-a căsătorit și care i-a născut o fiică, dar l-a părăsit după tentativa de asasinat („gestul meu disperat-imbecil-criminal”). Postul fiindu-i restructurat, devine redactor, fără chemare, parcă din întâmplare, la o editură religioasă, Profetica. Din vila de nomenclaturist ajunge într-o garsonieră. După doi ani, e „cuplat cu Cristina”, dintr-o familie de „sărmani proletari travestiți în comercianți”. De la ea are un băiat cu numele tatălui lui, George, care la 17 ani își descoperă, surprinzător, vocația preoției. Efectul bate-n serie cauzalitatea.
Cristina, 28 de ani, e o „provincială incultă, dezorientată” din „văgăuna” Mioveni, Argeș, dar arătând ca o înotătoare, căreia Daniel, „sălbăticit și fragilizat”, îi apreciază „prestațiile ei amoroase de excepție”! Ea fusese părăsită de soț după ce a născut un copil „cu coarne și copite”. Refuză acum să-și ia un serviciu, plânge, tot fără să fi murit cineva și nedumeritor. Osteneala lui la editura falimentară e disprețuită de femeie. Alții plâng, el n-o face nici verbal. Viața îi e grea, e tot mai prost plătit, se visează mort, e bătut și tâlhărit în realitate, dar nu se poate socoti, ca unii, o „victimă”. Îndură, lângă femeia închisă ca tatăl lui, în „povestea aceea neverosimilă”, de roman sui generis, „Opt ani de pedeapsă, demență și de delir sexual incredibil, nebunie și perversitate…”. Cristina, „femeia delirului și a demenței neostoite”, îl reclamă pe Daniel, calificat „Un dezastru de om”, la poliție, minte c-a bătut-o, că l-a omorât pe tatăl lui, numai că polițiștii servili închid ochii auzind numele unui, zic ei, „mare om și un bun român”, patronul lui argeșean din presă, Murăreanu.
Florența, altă femeie, care ocupă mult din roman, este fiica unor lucrători la o fermă de legume pentru elita Partidului, dintr-o Colonie, unde trăiesc și „pocăiți ciudați” din secta „stiliștilor”. Mama ei, religioasă, e mândră că Ceaușescu îi întinsese mâna (ca un personaj din Ioșca de C. Fulaș) și-i arătase milă făpturii ei pricăjite. Asemenea tatălui lui Daniel, și ea l-a plâns pe dictatorul eroizat, întrucât „cei care l-au omorât i-au luat păcatele și i-au înlesnit mântuirea”.
Florența face la început studii de Jurnalism și lucrează, neobișnuit, ca redactor sportiv. Marea ei iubire pe care o destăinuie total, la prima vedere și păstrată ani buni și la nevedere, a fost Iulian, un șofer RATB, gospodăros, legat de satul natal. Cauza a fost că el mirosea ca tatăl ei, oltean ca și tânărul. Mama îi impută păcatul concubinajului șoferul nedorit ginere pentru fiica ei cu facultate. Întâietatea religioasă a soțului era recunoscută încă de o bunică a Florenței: „Bărbatul e o cruce, pe când femeia e o jumătate de cruce.” Florența, nu doar fire practică, e și supusă voii Domnului, recunoscându-și păcatul: „ajunsesem să mint cum respir”. Visul îi vorbește despre păcat ori „cum vrea Vrăjmașul”. Virgina grasă, care atrage bătrânii libidinoși cu „nurii ei de ursoaică de peste nouăzeci de kilograme”, îl revede întâmplător pe șofer repede îmbătrânit și divorțat de o femeie bețivă și supărăcioasă, păstrând un băiat de 4 ani. Într-o pagină, sunt prinși în timp ce se masturbează-n autobuzul pe care el îl conduce. „Căzută-n limbă după iubitul meu Iulian”, cum se descoperă, e hotărâtă să rămână lângă el fie chiar virgină, iar el impotent. Fire deschisă, „spune lucrurilor pe nume” și mărturisește vulgar amănunte sexuale complete. Fusese însă disprețuită (o numise „o tentativă de femeie”) de sora lui care-i crește copilul, căsătorită cu o odioasă „năpârcă alcoolistă” (se bea în satul oltean mizerabil un rachiu de zarzăre numit genocid). „Îl iubesc? Ce înseamnă să iubești?”, se întreabă ea, iar el dispare. Tot întâmplător află de la sora lui Iulian că fratele ei cel muncitor din greu murise de prea multe supărări.
Când lucrează la notariatul toxic al unei femei din fosta Securitate pe un salariu „onorabil” și locuiește cu mama ei, pensionară cu șapte milioane lei, urmează și studii filologice. Muncește pentru supraviețuire („îmi vărs sufletul pe plantația asta a diavolului”), nepotrivit pentru convingerea ei că orice notar e diavol. Crede că „Dumnezeu încă ține în ființă lumea” doar datorită unor femei: săracele cu duhul ca Ginuța lui Stamate, care naște în totală inocență sexuală, și călugărițele. În sfârșit, la 30 de ani, Florența îl întâlnește pe Daniel, de 55, descoperind în el o proiecție a tatălui ei. Mamei îi spune că el ar putea să-i fie tată și are „figură de spectru”. Devin iubiți după cinci zile, pentru ca după trei ani să aleagă abstinența cu hotărâre: „nu-l iubeam deloc”. Și Florența plânge, constată D. E., fără să fi murit cineva. Începe a treia facultate, de medicină, când caută numai mântuirea. „Căsătoria, o știu amândouă, e una din cele trei căi de mântuire, pe lângă călugărie și mucenicie.” Împreună cu mama ei face pelerinaje la mănăstiri. Are 34 de ani când e atrasă de mântuirea de dincolo de căsătorie, ceea ce vederile mamei nu mai acceptă întrucât fiica ar avea menirea să-i aprindă lumânarea la moarte. O maică crescută într-un orfelinat o previne că la mânăstire e greu să muncești și să trăiești. Ea însă urmează voia lui „Dumnezeu (care) este răspunsul la toate.” Devine călugăriță la lăcașul unde o informaticiană ajunsese în 1990 stareța Sofronia. Deși era interzisă legătura cu lumea din afara mănăstirii, Florența mai vorbește la telefon cu păcătosul ins spectral.
După familie, nu poate fi ocolită societatea. În „orașul roșu”, Pitești, un profesor devenit ziarist național-demagogic vituperează un cunoscut eseist ca fiind denigrator al neamului și vorbește la cârciumă despre duhul maselor, alteori al poporului, care la români vrea comunism și după comunism, ceea ce e, în fapt, o banalitate istorică și-n alte contexte ale restaurației. Printre literații provinciali se strecoară și o profesoară care-și crește bugetul cântând la petreceri. Peste presa județeană tronează Murăreanu, fost colonel de Securitate prefăcut în patriot antiglobalist.
La București, Daniel Elefterescu ajunge redactor la editura Odiseea, falimentară, a transparentului personaj Vasile Grădișteanu, poet revenit după 20 de ani din New York. Zis Sile, în adolescență, la un cenaclu blindat cu securiști, informatori, provocatori, el fusese privit ca un „talent fenomenal”, noul Labiș, cu biografie perfect încadrată, „fiul fierarului CAP-ului” dintr-un sat ialomițean. Îl trâmbița un alt transparent, poetul ceaușist Pavel Cerchez, în vremuri când (e citat, după ticul și tipicul stilistic din roman, Beniuc, nenumit) „Partidul e-n toate”. Angajatul, despărțit de legenda „boemilor”, corectează: „vremurile când (Sile) făcea pe poetul”. Acum, o face pe românul ars de dorul patriei, dar săgetează securiștii în frunte cu bolșevicul Iliescu. Între literați și jurnaliști, apar tot niște personaje cu cheia la gât (Ioan Boșan, Ioan Ef. Popică, Ioan Duducă, Dorin Negrea Scărlătescu) care au cedat presiunilor securiste. O precaută notație a autorului îndepărtează referințele personajelor cu argumentul ficțiunii.
Mai (re)apare în roman Aurel Golea, 64 de ani, autorul „grafoman” a 15 romane, trecut drept „un dement notoriu, știut de toată suflarea literară, care se cam ferește din calea lui”. Necunoscute publicului larg, presupus autobiografice, romanele seamănă cu cel prezent: „intrigile acelea împletindu-se și amestecându-se căpătau treptat consistența unui compost de vieți, care înlănțuiau povești sordide, absurde, duhnitoare, în care protagoniștii păreau predispuși în permanență să se primejduiască fizic și emoțional”. Romancierul e găzduit de o doamnă de 84 de ani arătând de 70, cu „religie” terestră populară („aici e raiul și tot aici e iadul”) și „filosofie” care neagă timpul și spațiul. Locuiește acolo și un ins legal căsătorit de opt ori. Pe stradă, e întâlnit un necunoscut violent și obscen.
Există în Drumu-i lung…, printr-un procedeu deja cunoscut, dar aici personalizat, multe voci narative, strânse într-un palimpsest narativ, dezvăluit de Elefterescu: „M-am oprit, spusesem chiar prea mult, o istorie brodată peste altă istorie, ivită la rându-i din altă istorie, care e prelungirea altei istorii… Un labirint de istorii vărsându-se una-n alta, amestecându-și contururile, culorile, miresmele, duhorile…”. Spațiul acoperă zone diverse de țară, iar timpul dominant e „circular”, îndelungat ori, o dată, reluându-l în expresie pe acela grăbit, moromețian: „timpul n-a mai avut răbdare”. Dialogul, devenit la un moment dat total, cu gazda octogenară, e înțeles ca o dispută vie și abilă, un soi de sofistică: „Genul ăsta de conversație-interogatoriu, pe așa-zise teme de viață grave, devine mai interesant când îți rătăcești interlocutorul pe căi false.” Estetica autenticistă cenzurează imaginația personajului scriitor/vorbitor: „mersesem prea departe cu ficționalizarea”. Multul cotidian nu eludează ternul, autentic povestit. Romanul e-n valul mizei generale pe poveste, îndeosebi pe aceea tare: „poveste greu de suportat” care te îmbolnăvește, „poveste veche, care-ți ia aerul precum un virus ucigaș”. Limbajul e adecvat personajelor, adesea coborâte în obscenitate, dominat de ceea ce se numește undeva un „stil al sărmăniei”, uneori dus la limita publicisticii pamfletare, cu ticuri și stereotipii (de felul diverselor „inginerii”). Funcționează memoria literară în citate și parafraze din diverși scriitori, Villon, Bacovia, Labiș etc. Florența era la 17 ani „pasionată de literatură”. Singuratică, ea poartă cărți citite pentru a (se) cunoaște: Fiesta de Hemingway, Pădurea norvegiană de H. Murakami. Preia în viață strategii sau idei din romane. Amestecă romanul sau filmul cu viața: „Vorbeam iar ca-n romane și telenovele”. Alunecând spre mănăstire, se dezvăluie „pervertită de literatura laică”. Din plictiseală de viață, s-a încercat și ea într-un roman despre lupta de rezistență anticomunistă, personajul principal purtând chiar numele Daniel Elefterescu. E o experiență „dramatică” scrisul ficțional, în pagini „de aventuri neverosimile care au ostenit-o mai mult decât le-ar fi trăit”. Iese din real înspre fantastic. Spectrul e „realul” și ficționalul „erou” Daniel Elefterescu, un dublu, cu aceleași trăsături fizice, al celui cunoscut, apropiat în halucinație și îndepărtat cu ură: „nu l-am îndrăgit ca pe un bărbat care mi-ar fi putut deveni iubit sau soț, ci chiar ca pe un spectru, o amintire sau un ecou al altei lumi, ce emană o prospețime anume”. De spectrul înfricoșat de om și atașat de frumusețea naturii, ea se desparte, tot plângând, la călugărire.
Istoric, Drumu-i lung… e un roman care reflectă, îndeosebi prin Daniel Elefterescu, un comunism rezidual mascat de „libertăți” orbitoare, dominate de lucrul rău făcut, deopotrivă în comunism, capitalism, democrație. Lozincile zilei sunt preluate pentru a da imaginea unor „vremuri amestecate”: cu „Iliescu și ai lui, trădătorii neamului”, reciclarea „ciumei roșii”, „grosul oamenilor regimului au (sic!) rămas pe poziții”. Tipul uman definitoriu e cel atras de parvenire. România, securistizată dinainte pe zeci de ani, cum spune fostul colonel de Securitate devenit stăpân de presă, Murăreanu, e una a bandiților roșii, suprapusă peste o „Românie profundă”, deseori invocată, depopulată și folclorică, ambiguu petrecăreață. Elefterescu fiul se știe trăind într-o tiranică lume bolnavă ori alienată de existența normală: „viața noastră-i un poem, o pictură, o fotografie din altă lume, în care am vrea să ne-ntoarcem și nu putem”. Florența, religioasa greu sustrasă păcatului, recunoaște „calea strâmtă și necăjicioasă” a vieții de „pedeapsă”. Oricum, „Viața însăși dă cu rest”, iar calea largă rămasă ar fi să primești și să dai lovituri. Naratorul extra-diegetic, care există deși pare îndepărtat, urmând cuplul nepotrivit Daniel-Cristina, găsește că „Viața merge mai departe, în primul rând prin delirul și demența sexuală…”. Absența dragostei dă curs unui surogat moral, recunoscut de bărbat: „Vina e ingredientul de bază al dragostei noastre.”
