Victoria Istru: La sfârșitul anilor ‘40 brutăriile noastre au început să coacă pâine albă

Victoria Istru (n. 1943, Kazahstan), fostă bibliotecară a Uniunii Teatrale. Fiica scriitorului Bogdan Istru (Bădărău) și a jurnalistei Eugenia Istru (Ierhan, Bădărău). A trăit la Chișinău din anul 1945, până acum. Ne-a povestit pe scurt momente inedite din viața orașului și din viața ei, mai ales din perioada anilor 1940-‘50. Ca mulți din generația ei, a început să cunoască orașul Chișinău pe timp de foamete…

În 1945 am venit la Chișinău și peste un timp ne-au repartizat într-o casă de pe str. Bernardazzi, colț cu str. Kotovski (acum str. Alecsandri). Trăiam șapte în trei camere: Eu, fratele mai mare, sora mai mică (născută în 1946, anul foametei), mama, tata, bunica și sora mamei.

Casa în care am trăit a fost construită chiar de Bernardazzi și în camera în care dormeam exista un luminator pe acoperiș, care dădea chiar în mijlocul camerei.

În această cameră cu luminator stăteam noi, copiii. Tata a confecționat un pat de scânduri pentru noi. Nu aveam decât bucăți de plăpumi și cârpe, iar saltelele erau din vată. Așa dormeam împreună toți copiii pe patul acela.

Casa avea și un beci mare și adânc unde țineam ulcioare mari cu magiun. Mama deseori mergea la piață și cumpăra tot ce putea din puținii bani pe care-i punea deoparte și apoi făcea magiun ca să avem ce mânca iarna.

Când a venit foametea, în 1946-1947 ne-am mutat într-o casă alăturată pe str. Kotovski (str. Alecsandri), eu aveam doar 4 ani și rareori puteam dormi noaptea. Dimineața pe la 4-5, deschideam obloanele, mă așezam pe pervaz și mă uitam afară. Vedeam cum din oraș pe Hâncești în deal, plecau căruțe învelite cu prelată și din ele atârnau mâini sau picioare. Căruțele acestea erau pline cu trupuri de oameni. Nu știam unde îi duceau, dar le urcau pe șos. Kotovski, acum șos. Hâncești. Treceau pe atunci mai multe astfel de căruțe, pentru că era foamete și oamenii mureau chiar în casele lor. Dar din partea opusă, de pe Hâncești în jos, veneau căruțe pline cu grâne. Aduceau grâne în oraș. Vreo trei-patru căruțe, unde stătea câte un vizitiu și un paznic cu pușca, ca să apere grânele.

La sfârșitul anilor ‘40, brutăriile noastre au început să coacă pâine albă. Când a aflat că vor aduce pâine albă, mama a ocupat rândul seara, și a stat toată noaptea în rând. La 6 dimineața ne-a trezit și ne-am dus la magazinul de pâine la colț cu Bernardazzi și Komsomolskaya (acum M. Eminescu) și atunci ne-au dat câte 2 franzele de pâine albă pentru fiecare persoană, pentru o săptămâna. Asta a fost prima dată când am mâncat pâine albă. În rest, mâncam doar pâine sură, făcută din tărâță sau pâine din mazăre.

De la franzelele de mazăre ni se umfla burta. Mama ne dădea doar coaja, restul era imposibil de mâncat. Miezul nu se usca niciodată.

Când am venit la Chișinău, mai era caldarâmul din perioada interbelică. Era foarte frumos, trotuarele erau făcute din cărămizi roșii iar străzile din pietre sure spre albastru. Deja eram școlăriță, clasa a 5-a, când au scos caldarâmul. Nu știu de ce l-au scos, foloseau probabil cărămida roșie pentru alte construcții.

Mașini nu prea erau la Chișinău. Briști, căruțe erau, dar cei care aveau cai îi apărau ca să nu fie mâncați. Țin minte că o perioadă exista doar o mașină care aparținea policlinicii ЛечСанУпр.

La piață n-am fost niciodată când eram mică, însă mergea mama și mi-a zis că oamenii săraci de la țară aduceau ce aveau și mama cumpăra de la ei tot ce putea. Oamenii erau foarte săraci. O învățătoare a liceului Dadiani își vindea mașina de cusut, am cumpărat-o de la ea.

Vara însă mama nu cumpăra nimic în afară de ulei. Când mergea după apă la Valea Morilor, primăvara și vara, strângea verdețuri: urzică, păpădie, lobodă… Doar toamna cumpăra prune, ardei, castraveți. Dar asta a fost după foamete. Dar chiar și atunci era foarte greu de supraviețuit.

Cu sora mai mică, Mariana, și cu dădaca. Fotografie făcută în ziua când au fost pentru prima și ultima oară la biserică în perioada sovietică. În spate se vede Arcul de Triumf

În 1948 sau ‘49, eu cu sora mea de trei anișori (eu aveam cinci), am mers cu dădaca, (o femeie care o ajuta pe mama să aibă grijă de noi în schimb la hrană și adăpost), la Catedrală, la slujbă. A fost foarte frumos, dădaca ne ținea de mână și stăteam cuminți, ascultând slujba. Am venit acasă și am povestit părinților ce am văzut la slujbă. A doua sau a treia zi, pe tata l-au alungat de la lucru. I-au luat biletul de partid, l-au eliminat din Uniunea Scriitorilor, i-au pus pecetea de anticomunist, враг народа (1). El a stat câteva luni fără lucru.

În anul 1950, am mers la școală. Clasa I-a, la Școala de fete nr. 6, care se afla vizavi de închisoare. Fratele meu învăța în școala nr. 3, pe str. Sadovaia (acum str. Mateevici). Apoi și eu, și Mariana, sora mai mică, ne-am transferat la școala nr. 3.

Unele dintre colegele mele erau îmbrăcate foarte bine, altele – îmbrăcate modest, dar erau și copii foarte săraci, foarte prost îmbrăcați. N-aveau șosete, n-aveau încălțăminte. Mamele lor confecționau încălțări din fel de fel de cârpe ca să nu umble copilele desculți la școală. Țin minte că o mamă și-a tăiat încălțămintea și i-a cusut cu o mărime mai mică, ca fiica să umble la școală încălțată. Pe atunci exista comitetul părintesc și părinții care aveau posibilitatea strângeau haine, mâncare și le dădeau acestor copii nevoiași. Oamenii erau foarte buni, însă mulți venetici erau fuduli și răutăcioși.

La școala rusă, profesorii de limbă „moldovenească” erau disprețuiți în anii ‘50. Însă am avut noroc să avem o profesoară de limbă română cu vocație la școala nr. 3. Fostă dansatoare, femeie de cultură europeană, care ne învăța poezii și cântece românești. Așa ne arăta ea frumusețea limbii. Pe ea elevii o respectau.

La școala rusă.

Țin minte că oamenii se duceau după apă la Lacul Komsomolist/Valea Morilor (care, pe drept cuvânt, avea multe mori de vânt). În copilărie, în anii ’40-’50, după război, băieții din mahala se duceau la lacul Komsomolist, și se jucau acolo cu gloanțe și grenade, aruncându-le. Am avut vecini, copii, care au pierdut degete din cauza acestor jocuri.

Pe urmă au scos toate Morile de Vânt de acolo. Mi se pare că au fost 3 mori, foarte frumoase, dar le-au distrus.

Când eram mici, a existat un cinematograf improvizat de pompieri. Îl numeam Dzerjinski, după cum se numea unitatea de pompieri. Era de fapt un hambar undeva pe Sadovaia (acum str. Mateevici), unde pompierii aduceau pelicule cu filme și le proiectau pentru noi, copiii. Costa 3 sau 5 kopeici, nu mai țin minte, dar noi ne duceam deseori acolo. De undeva pompierii făceau rost de filmele acelea, nu știu de unde și cum. Ei încercau să ne ajute, ca să nu ne ducem să ne jucăm cu gloanțe la lac.

Aveam o colegă mama căreia lucra la magazinul de vizavi de Cimitirul Armenesc și ea ne-a zis să venim după bomboane. Eram foarte nerăbdători și am stat în rând ca să primim bomboane Belocika. Erau primele bomboane de ciocolată pe care le-am mâncat.

Când eram în clasa a 7-a trebuia să mergem undeva cu avionul „Kukuruznik”. La Râșcani era primul Aeroport. Nu știu cum am rezistat zborului. După asta nu voiam să zbor cu avionul nicăieri, dar a mai trebuit să mai merg o dată la Nisporeni cu „Kukuruznik”-ul.

Pe atunci, după foamete, nu se prea mergea la cafenele sau baruri, nu ne permiteam luxul. Ne distram altfel: cred că prima oară am fost la teatru în clasa a 5-a, la Pușkin (acum Teatru Național „Mihai Eminescu”), însă nu o să uit un spectacol văzut mai târziu, la Teatrul Luceafărul: „Vicleniile lui Scapino”. Eu eram studentă și am sărit pe fereastră de la lecția de franceză ca să mă duc la Teatrul „Luceafărul”. Viitorul soț făcuse rost de bilete. Spectacolul era în română. Puțini știam româna, toți vorbeau rusește, eu însă o știam pentru că româna se vorbea acasă mult. A fost un spectacol-minune. Acesta și un spectacol din clasica greacă.

De Paștele Blajinilor, în copilărie, ne duceam la Cimitirul Armenesc, la mormintele rudelor mamei, verii bunelului Mihail Ierhan, tatăl mamei. Rudele acestea erau toate fețe bisericești. În scurt timp, comuniștii au distrus mormintele lor.

Au fost și multe biserici frumoase care au fost distruse. Acolo unde acum e str. Valea Trandafirilor, la stânga, este un mic cimitir polonez, înainte mormintele cimitirului se aflau de ambele părți ale străzii. Totuși la dreapta a fost construit un spital pe mormintele poloneze, din câte știu, au distrus mormintele acelea. Tot acolo, la dreapta a fost o biserică catolică foarte frumoasă pe care au distrus-o comuniștii.

(1) dușmanul poporului

Interviul a fost efectuat ca parte a proiectului „Chișinăul la reportofon”.
4 martie 2021

Pentru conformitate:
Cristina Dicusar,
Secția „Memoria Chișinăului”

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *