Vitalie Colț despre riscul „neîncolțirii”

Textele din placheta „Pacea din transnistria” (Casa de pariuri literare, 2019), de Vitalie Colț, reprezintă expresii poetice ale aspirației și eforturilor omului de a se realiza în artă, conștientizând riscul afirmării publice, dar și decepțiile inerente oricărei iluzii de succes. Prin reflectarea poetică a unor secvențe biografice, autorul nu face decât să retrăiască, cu maximă vibrație emoțională, anumite experiențe prin scris.

Titlul primului ciclu, „Fear and loathing in Chișinău”, face referință la romanul lui Hunter S. Thompson – „Fear and loathing in Las Vegas” (ecranizat în 1998), care propune o viziune tragicomică asupra tentativelor eșuate ale omului de a-și atinge idealurile și decăderea acestuia în repulsie, dezgust, spaimă. Prima poezie, intitulată „Am încurcat liniile”, consună acestei problematici. Personajul e tentat să respingă societatea, să renunțe la ideea afirmării, dar și la cea a încadrării sociale, privite ca proces de omogenizare. Refuzul este motivat prin incompatibilitatea individului cu grupul social: „nu vreau să intru/ la voi e luminos și am nasul umed (…) nu vreau să intru/ am haina pe dos/ prefer să rămân anonim…”. Opțiunea de a rămâne în afara cadrului social („voi”), deși pare o urmare a sentimentului de inhibiție, frustrare și a complexului de inferioritate, a fricii de a ieși „în lumină”, este o alegere conștientă și, de fapt, o modalitate de delimitare a sinelui, de etalare a propriei identități. Afirmând că a încurcat „liniile”, personajul dă dovadă de nonconformism, preferă singurătatea, se refugiază într-un spațiu de izolare („în mâna mea o țigară/ am s-o aprind după colț.”). 

Pentru că Vitalie Colț activează în domeniul muzicii, acest fapt nu putea să nu se resimtă în poezia sa. Personajul manifestă sensibilitate față de ritmurile realității. Diversitatea sonoră a lumii e percepută ca o simfonie și tradusă într-un limbaj eterogen, uneori jucăuș („Ademenit de mirosul crengilor aprinse/ un câine fără coadă a lăsat cireada/ – Hau! Hau! How!/ și de parcă ar vrea să mai spună/ Do you do?/ – We are fine, Thanks!/ This chicken bone is for you.”), alteori ironic. În textul „Furtuna”, autorul transpune ritmul violenței, al distrugerii, într-o o serie de imagini dinamice: „Fiara mușcă din pământ/ se ia după noi cu furie nebună/ îi simțim suflarea rece în spate/ sare saliva în două cu glod pe parbriz/ (…) Ne rugăm la zeii mecanicii/ să ne salveze/ bestia trimisă de zeii naturii/ cu mâna voalată despică copacul la marginea drumului…”. Măsura versurilor crește gradat, ritmul și nuanțele semantice ale verbelor sugerează, într-un amestec de ridicol și groaznic, ideea că în fața forței nimicitoare a naturii, omul e pus în situația de a-și conștientiza adevărata dimensiune.

Personajul poetic e atent muzicalitatea imperceptibilă a lumii, cea la care simțurile umane rămân de obicei impasibile. Unele imagini vizuale devin imagini sonore: „Omida se lungește și se strânge/ ca foiul acordeonului./ Urechea ta nu percepe sunetul./ Aceste simfonii sunt auzite doar de/ blajini la filarmonica spitalelor de psihiatrie/ și de cei ascunși prin păduri/ îndopați cu ciuperci…” („Omida și acordeonul”). Bioritmul are rezonanță în interiorul uman: „Oscilațiile părăsesc zona/ între douăzeci și douăzeci de mii/ poți auzi în acel diapazon/ cântece din visele florilor/ când se trezesc fluturii și melcii în celule” („Fluturi și melci”). Cântecul este și un stimul care recreează atmosfera și sentimentele din copilărie: „mă va vizita/ sunt sigur/ i-am pregătit cântece, poezii/ și m-am purtat frumos tot anul/ Moș Crăciun/ în cojoc albastru sau roșu/ depinde ce pastilă voi alege.” Viața este redusă la captarea sau emiterea unor mesaje sonore.

La Vitalie Colț, sonoritatea e și o modalitate de autodefinire. Personajul poetic își creează propriul portret, asociindu-se sunetelor tehnice: „Model XX 26.11.72/ Mecanismele lucrează la maxim/ Acest hârb încă mai funcționează și elaborează/ algoritme neclare epocii IT/ Custom design cam zgomotos…”. Identitatea este cifrată, însă textul sugerează, pe lângă data nașterii, alte câteva trăsături sugestive. Contextul relațional, relevat în poemul „Prietenii mei” („nu se lasă să modifice universul/ cântând la fluiere din lemn de cânepă/ bat în tobe cu bețe din viță de vie”), îl formează un grup de persoane care produc sunete sub influența stimulentelor simbolizate de materialul din care e confecționată recuzita „artistică”. Cântecul generic se deosebește de toate celelalte prin mesajul civic: „Trimiteți și voi un porumbel/ cu o crenguță în cioc/ material pentru pod/ hai să batem un cui/ în podul de peste Nistru/ în podul de iarbă…”. În asociere cu „podul de flori”, simbolul reconstituirii României Mari, Vitalie Colț sugerează reîntregirea Basarabiei prin „podul de iarbă”, un liant viu, natural, firesc, care va completa organic zonele „de fractură” în geografia națională. 

Personajul poetic (un alter ego al autorului) se afirmă, așadar, prin două modalități: prin muzică și scris. În unele texte se reflectă problema comunicării artistice, mai exact, cea a exprimării directe versus limbaj codificat: „ești tâmpit să întrebi așa ceva la telefon nu-ți dai seama că așa direct să întrebi nu e voie dar ce mă rog extraordinar am spus vorbește cifrat (…) mai am ortaci disperați că nu au canale și sunt în permanentă căutare”. În viziunea autorului, comunicarea între scriitor și cititor este deficitară din cauza lipsei de „canale” și păstrează o notă de conspirație, fiind redusă la transmiterea „clandestină” a unui mesaj, a unei „doze” de emoții, printr-o modalitate subversivă, cunoscută doar de cei versați. Cântecul „Scrisoare cu două timbre” repetă în refren („caut cutie poștală”) aceeași situație: condiția scriitorului aflat într-o căutare febrilă a căilor către cititorul său.

Cele șapte poezii din al doilea ciclu, „Cavalerii ordinului cătușelor”, construiesc imaginea unui spațiu-timp al limitării, format prin simbolul închisorii („Am câștigat o foaie de călătorie/ Exclusive/ nu e permis să iau ceva cu mine/ că-i All inclusive”). Personajul e blocat într-un loc unde se trăiește după alte reguli, unde stagnează timpul („cavalerii ordinului cătușelor/ mai cred că există telefonul public”), dar circulă istoriile macabre ale celor închiși, istorii care nu se povestesc, ci „se citesc” pe cămășile cu dungi verticale. În celulele închisorii, „comunicarea” este interzisă, are loc pe ascuns, prin diferiți mediatori: „porcul angajat al poștei extracelulare/ a adus scrisori/ de patru ori de la patru oameni dragi/ că în patru luni/ nu s-a schimbat mai nimic”; „caii lucrează toată noaptea/ angajații poștei intercelulare/ dau de veste că vin/ prin lovituri cifrate în perete/ duc în burțile lor secrete/ (unul din ele:/ mi-ai trimis fire din părul tău)/ celulare, țigări/ și mesaje despre/ ce se întâmplă în tot organismul/ despre transfuzii/ amputări”. Celulele închisorii sunt părțile unui organism, în care au loc „transferuri” printr-o sonoritate cifrată, adresată unei categorii speciale de receptori, fenomen care se asociază spațiului și fenomenelor literaturii. 

În ultima parte a volumului, autorul revine la ritmul poeziilor din primul ciclu, însă cu rime uneori forțate, ca și existența în sine. În „Plutonul de execuție”, personajul își trăiește cu încordare maximă condiția de țintă a unui potențial atac („poate de la un ricoșeu/ să nimerească undeva în dreapta pieptului meu/ sau în picior”). Într-o interpretare metaliterară, personajul este cuprins de teama de a fi criticat („Patru gloanțe în burtă/ pentru Pacea din transnistria”), care e asemănătoare fricii de moarte: „Necrologul e gata/ dar mai respir/ (…) Testamentul nescris/ doar pace și poduri de iarbă/ cântate odată/ poate încă vreodată”. Efectul angoasei și al obsesiei abandonării provin din sentimentul inutilității și din certitudinea personajului că se lansează pe un teren steril  („ai casă în stânga Nistrului/ ești cetățean în dreapta Prutului/ Fugi/ în cronici nu e loc pentru toți martirii/ (…) nu are rost/ sămânța aruncată mâine nu va încolți/ vei muri/ cu manuscrisele nepublicate/ Fugi!”). În ideea „neînCOLȚirii” se reflectă riscurile afirmării, frica de a nu se realiza artistic, de a nu rezista în timp. 

Textele grave și tensionate ale lui Vitalie Colț, înrădăcinate în experiențele dure ale luptei pentru subzistență, sunt acte rezistență fizică, spirituală și ideologică. „Pacea din transnistria” este o carte a în-cântării și a angoasei. 

Oxana GHERMAN

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *