Vizitatorul nocturn

Fragment din romanul Corabia beată (Lelian 3)

Am intrat în odaia mea, m-am dezbrăcat pe dibuite și m-am culcat, deși bănuiam că mă aștepta o noapte lungă de insomnie. Am rememorat toate întâmplările zilei și mi s-a părut că acestea semănaseră cu niște scene prost regizate de vodevil. Reprezentate pe scenă, nu mă îndoiam că ar fi atras hohotele deșucheate de râs și aplauzele mitocănimii. Văzute de ochii altora, nenorocirile noastre par adesea atât de caraghioase și de ridicole!

M-am zvârcolit în pat vreo jumătate de oră. Eram agitat, cuprins de o surescitare greu de explicat și în cele din urmă m-am sculat, am aprins lumânarea, mi-am pus un halat și m-am apucat  să recitesc – oare pentru a câta oară? – poeziile și scrisorile lui Maxime.

Deodată am auzit un zgomot de pași care străbăteau coridorul de la un capăt la celălalt. Apoi, ca și cum ar fi șovăit o bucată de vreme înainte de a se decide, pașii s-au oprit la ușa mea.

El trebuie să fie! – mi-am spus eu în gând și inima mi-a zvâcnit cu putere.

Acum de pe coridor nu mai venea niciun zgomot. Știam că e în spatele ușii mele, așa cum și el știa, fără îndoială, că îi simțisem prezența. Am stat așa, cu toate simțurile la pândă, câteva minute bune. Mi se părea că prin lemnul ușii circula un fluid misterios, ceva ca un fel de electricitate.

În cele din urmă am auzit o bătaie ușoară și am deschis.

Nu se schimbase pentru noapte. De altfel, singurul lui bagaj erau câteva caiete cu versuri pe care avea să mi le arate în zilele următoare. Strângea la piept cele două sticle de vin pe care le luase din sufragerie.

– Bănuiam că nu v-ați culcat – spuse el. Apoi, fără să aștepte vreo invitație din partea mea, intră în cameră, se așeză cu dezinvoltură pe marginea patului și mă întrebă:

– Nu aveți niște pahare?

– Nu.

– Nu-i nimic. O să bem din sticlă.

Destupă una dintre cele două sticle și mi-o întinse.

– Poftiți, începeți dumneavoastră.

Am luat o înghițitură, apoi a băut și Maxime.

– M-am purtat oribil, nu-i așa? – mă întrebă el după aceea. Am uitat să vă avertizez în scrisorile mele că sunt un monstru, că detest viața de societate și tovărășia așa-zișilor oameni de bine. Sper să nu mă condamnați pentru asta. Am nevoie de afecțiunea dumneavoastră.

Vocea lui Maxime devenise caldă și prietenoasă, își pierduse agresivitatea și nici chipul lui nu mai era același. Paloarea bolnăvicioasă îi dispăruse, obrajii i se colorase într-o nuanță delicată de trandafiriu și iradiau un fel de lumină interioară. În sfârșit, acesta era Maxime, așa cum mi-l închipuisem, acesta era autorul Beției marine, acesta era bărbatul față de care simțisem încă din primul moment o puternică empatie.

– Aveți întreaga mea afecțiune – l-am încredințat eu.

Maxime zâmbi pentru prima dată.

– Mă temeam că v-am dezamăgit. De obicei îmi pierd capul în prezența femeilor.

– E de înțeles. Sunteți încă atât de tânăr…

– Nu e ceea ce credeți. Nu mai simt față de ele nicio atracție fizică. Iar stupiditatea lor mă îngrozește. Cele mai multe nu-și doresc decât să se mărite, să plodească și să dobândească o situație sigură. Inima și frumusețea sunt lăsate deoparte și în locul lor nu mai rămâne decât disprețul rece din care se nutresc toate căsniciile moderne. Iertați-mă, n-aș vrea să vă rănesc, dar mi s-a părut că soția dumneavoastră vă tratează ca pe un imbecil.

Am rămas fără replică.

– Ca și poezia, dragostea se cuvine cu siguranță reinventată. Noi, modernii, avem în legătură cu dragostea tot felul de prejudecăți. Chiar, dumneavoastră vă plac femeile?

– Ca oricărui bărbat – am bâiguit eu.

În privirea lui Maxime apăru un licăr de ironie.

– V-ați gândit vreodată ce este femeia? Un maldăr de măruntaie, de urdori și de excremente! Ce se răzbună pentru condiția de sclavă pe care i-a hărăzit-o natura, încercând să ne stârnească instinctele cele mai josnice. Pentru ca, după ce izbutește să ne pună juvățul de gât, să ne umilească, să devină răutăcioasă și rece și să ne zdrobească inima, așa cum procedează soția dumneavoastră.

Am încercat să-i dau o replică pe măsură:

– Ce multe știți! Câte femei ați avut până acum?

– Niciuna! – exclamă Maxime. Pentru că eu am reușit să-mi înving pornirile naturale și să mă împotrivesc tuturor poftelor nedemne de un bărbat! În schimb, dumneavoastră ați avut slăbiciunea să vă însurați și să deveniți de bună voie sluga unei femei. Mă întreb dacă voi reuși să fac vreodată din dumneavoastră un vizionar. Poate că nu sunteți nici destul de îndrăzneț, nici destul de puternic pentru o asemenea experiență. Aseară, deși păream cu gândul în altă parte, nu v-am scăpat nicio clipă din ochi. Și mi s-a părut că aveți un suflet de sclav.

– Sunteți crud! – am făcut eu. Și nu știu dacă merit din partea dumneavoastră atâta cruzime.

– Eu nu vă vreau decât binele. Vreau să vă eliberez. Nu poți să devii liber decât după ce îți conștientizezi condiția de captiv. Considerați că asta este prima mea lecție despre libertate. N-aș putea iubi niciodată un sclav.

Simțeam un început de mânie, dar reușeam să mă stăpânesc,  deoarece îmi dădeam seama că o bună parte din învinuirile pe care mi le aducea Maxime erau îndreptățite.

Am tăcut un timp amândoi.

– Haideți să mai luăm o gură de vin – spuse musafirul după o vreme, cu o voce care-și pierduse tonul sigur de sine de adineauri, devenise iar afectuoasă și parcă ușor șovăielnică.

Mi-a întins sticla din care am sorbit mașinal o înghițitură. Bău apoi și Maxime.

– Iertați-mă, dacă v-am rănit – spuse el. Nu asta era intenția mea.

Acum avea înfățișarea neajutorată a unui copil care tocmai făcuse o boroboață.

– Nu vreți să vă așezați puțin lângă mine?

M-am așezat pe marginea patului, lângă Maxime, care îmi întinse sticla din nou.

Prin haina subțire de casă îi simțeam fierbințeala trupului, ce ardea ca și cum oaspetele meu ar fi avut febră. Sau poate, cine știe, chiar avea febră. O vagă tulburare, pe care n-o mai simțisem din timpul zburdăciunilor mele băiețești cu d’Herville, îmi înfioră sângele.

– Dumneavoastră ați avut vreodată păduchi? – mă întrebă Maxime pe neașteptate.

– Firește că nu.

– Păcat – făcu musafirul. Era și asta o experiență. Eu am avut de mai multe ori. Și mă tem că am și acum.

– Trebuie să fie cam neplăcut, nu?

– Mai curând amuzant. Îmi place să arunc cu ei în preoți.

Aveam din nou sentimentul că Maxime își bătea joc de mine, deși în privirile lui albastre nu se putea citi decât o nevinovăție copilărească.

– Nu trebuie să râdeți de mine. Încă de când eram copil încercam să experimentez forme neobișnuite de voluptate. Îmi plăcea să respir mirosul latrinelor, să mestec bucăți de hârtie din care făceam niște cocoloașe lipicioase pe care le aruncam pe tavanul sufrageriei când nu mă vedea nimeni sau să ronțăi  tencuiala ce se cojea de pe ziduri. Prietenii mei cei mai apropiați erau doi țânci mucoși și pe jumătate cretini, cu care mă tăvăleam prin toate noroaiele, prindeam broaște râioase și gustam apa stătută a băltoacelor de la marginea drumului. Ei nu știau ce e scârba, iar eu nu voiam să știu ce e scârba. Și tot de la ei am luat pentru prima dată păduchi. Scorpia bătrână a descoperit destul de târziu.

Îi simțeam mirosul, un miros de transpirație, parcă și de sămânță bărbătească, care avea ceva excitant și în același timp dezgustător.

– Aveam pe vremea aceea și o mică ibovnică, fetița orfană de mamă a unui meșter de hamuri bețiv. Reușea câteodată, când taică-su cădea răpus de băutură, să-i șterpelească rachiul. De fapt, eu o învățasem. O dată a izbutit să pună mâna pe o sticlă aproape plină. Aveam ascunzătorile noastre unde ne amețeam cu rachiu și făceam dragoste în felul nostru… Eu îi ridicam rochița și o mușcam de fese până la sânge… Apoi ea mi se urca în spinare și mă izbea cu călcâiele în coaste, acoperindu-mi pielea cu vânătăi… Dar cel mai plăcut era când mă căuta de păduchi. Îmi lăsam capul pe genunchii ei ascuțiți, plini tot timpul de zgârieturi, în timp ce degetele ei mi se strecurau în păr, parcă încărcate cu electricitate. Atingerile acelea, dar mai ales pocnetele pe care le scoteau păduchii striviți de unghiile micuței mele ibovnice îmi dădeau teribile frisoane de voluptate… Cine știe, poate că într-o zi o să-mi las capul și pe genunchii dumneavoastră și o să vă rog să mă căutați de păduchi.

Ce idee!

Gândul de a-mi înfunda degetele în părul des al lui Maxime, pe care îl bănuiam mătăsos și dulce la pipăit, ca un păr de femeie, îmi dădea o senzație tulburătoare de amețeală.

– Nu-i așa că tot ce vă spun vi se pare oribil? – spuse din nou musafirul. Din păcate, la fel ca la aproape toți oamenii, simțurile și mintea dumneavoastră sunt tocite de obișnuință. Și poate aveți o inimă prea simțitoare, o inimă de femeie. Vreți să fiu diavolul dumneavoastră? Vreți să vă învăț nebunia? Vreți să vă extirp inima slabă? Vreți să vă călăuzesc prin infern? Vreți să vă arăt lucruri pe care nu le-a văzut niciun muritor? Încredeți-vă în mine: credința călăuzește, ușurează, vindecă.

Pe măsură ce vorbea, Maxime se înfierbânta tot mai mult. S-a ridicat brusc de lângă mine și a început să se plimbe prin cameră agitat. În ochii lui apăruse un fulger albastru de nebunie, înfățișarea lui căpătase ceva sublim și înspăimântător în același timp. Glasul lui dobândise accente metalice care îmi străpungeau parcă inima.

– O să vă duc în afara lumii, acolo unde simțurile se topesc și dispar și unde o să avem un infern numai al nostru! Mai multe infernuri! Un infern pentru dragoste! Un infern pentru bunătate! Un infern pentru suferință! Un infern pentru nebunie! Urmați-mă! Dispun de toate talentele! Pot preface oricând o uzină într-o moschee! Sunt poate un trimis al lui Dumnezeu!

Îl ascultam cu răsuflarea tăiată, gândurile și sentimentele mi se învălmășeau, mi se părea că am în fața mea un arhanghel ce îmi adresa o chemare căreia nu puteam să mă împotrivesc.

– Pot afirma că dețin adevărul, că știu ce este dreptatea, sunt pregătit pentru perfecțiune! Urmați-mă și veți fi mântuit! O să faceți cunoștință cu nesfârșita mea bunătate, infinita mea delicatețe vă va alina toate rănile! Vreți să fim fecioara nebună și mirele infernal? Vreți? Vreți?

Acum Maxime părea epuizat. Tăcu pe neașteptate, cu fruntea leoarcă de transpirație, reluându-și înfățișarea de copil neajutorat. Se apropie de mine încet și îmi zise aproape în șoaptă:

– Spuneți-mi că vreți. Nu-i așa că vreți?

Răvășit, cu nervii întinși până la limita suportabilului, abia am reușit să fac cu capul un semn de încuviințare.

Maxime își puse o mână pe umărul meu.

– Acum o să trebuiască să plec. Dar de data asta voi veni înapoi.

Se îndreptă spre ușă, puse mâna pe clanță și, înainte să iasă,  îmi aruncă o privire ternă și obosită, din care fulgerele albastre dispăruseră, și mă întrebă:

– N-ați vrea să-mi priviți goliciunea? Cine privește la goliciunea mea este mântuit.

Fără să-mi dau seama prea bine ce fac, m-am ridicat de pe marginea patului și am schițat un pas în direcția lui Maxime. Acesta îmi întoarse însă spatele și ieși, lăsându-mă în pragul unei crize de nebunie.

Sursă foto: O mie de semne

 

 

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *