Viziunea irealității – Peste zona interzisă de Ileana Mălăncioiu

Peste zona interzisă, antologia de poeme semnate de Ileana Mălăncioiu și alese de Simona Sora (Cartier, 2020), ia forma unei călătorii unificatoare printr‑o poetică aflată în permanență la granița incertă dintre un sacru bizar și un fantastic morbid. Ordinea poemelor din antologia de față creează o fluiditate remarcabilă a viziunii și viziunilor poetice deopotrivă, generând un joc scenografic și de frazare lirică care nu păstrează nimic ludic. Întâlnim, dimpotrivă, un joc de ipostazieri nu atât fictive, cât mai mult nălucite, ale unui fond afectiv care rămâne nedefinit, adesea în spațiul obscurității. De altfel, această lume poetică, puternic distinctivă a Ilenei Mălăncioiu, se întemeiază nu ca o suprarealitate lipsită de caracter compensatoriu, ci cu funcție edificatoare.

Traseul poetic își găsește începutul într‑o natură care parcă încearcă permanent să scape descifrării, pentru a ajunge să divulge privitorului o cruzime inevitabil constitutivă. Durerea și sfâșierea sunt aici începutul ființării, unde nașterea cerbului e de fapt nașterea spaimei: „Și e noapte și mi‑e frică și aștept ca să dispară/ Geamătul care se‑aude pe când cerbul care vine/ Printre rănile făcute scoate coarnele afară” (Nașterea cerbului). Scene ca aceasta se desfășoară succesiv, dând rapid impresia imposibilității de a fugi din calea lor, moment în care se produce căderea în imaginar, ca o supraexpunere a realității către o lume de dincolo. În fața ursului, a greutății apăsătoare și a fricii provocate de un contingent incongruent, singura reacție rămâne cea a alunecării în adâncimea ei: „Să urce‑apoi din nou pe șira spinării‑ncet până la gât,/ S‑aud vertebrele trosnindu‑mi sub dreaptă laba lui de fiară” (Ursul). Firescul aparent, într‑un gest precum cel al plânsului, începe să funcționeze în sens invers, întorcând lumea spre ea însăși pentru a o conduce de fapt într‑o alta, asemenea lacrimilor din Dorință, care „arse‑mi urcă încet până la piept și cresc/ Și trec apoi deasupra lui și se înalță spre bărbie”. De altfel, poemele ce orbitează în jurul lui Ieronim sunt marcate de o irumpere către o dimensiune imaginativă, aproape halucinată și străbătută de febrilitate, în care stranietatea acută provoacă concomitent frică și atracție. Ochiul de sticlă din Doarme Ieronim, gol și rece, se lasă înconjurat de un somn încercuit de liniște și de teamă în egală măsură. E o lume de care se fuge și care se cere în același timp protejată prin imaginativ, prin viziune. Plasarea ființei în întregime la nivelul închipuirii atrage o descompunere a trupului, recurentă de altfel. „Trupul tău din bucăți făcut abia învia”, în timp ce „O aripă de vrabie este pleoapa mea dreaptă”, într‑o reconfigurare perpetuă (O aripă de vrabie).

Dezmembrarea trupească și, implicit, o anume dezarticulare interioară, fac vizibilă în versuri prezența unui eros atipic, dublat de tenebros. Moartea și o iubire niciodată numită ca atare devin inseparabile, ele pot lua act doar sub forma unei intime legături, căci „Tu, Ieronim, ai pierit în chiar acea clipă/ În care m‑ai atins, sfâșiată sunt,/ Și e noapte, și abur de mort împrejur” (Cântec). La fel de puternică este și dedublarea într‑o a doua ființă feminină, cea a reginei, introducându‑se astfel un joc de suprapuneri împins mereu dincolo de limita perceptibilului – „Numai pe mine, prin golul din ochiul tău, Ieronim,/ Trupul reginei moarte mă urmărește încă.” (Fuga) Se creează o triadă moarteochilumină, în care moartea luminează, iar ochiul susține ființarea și acționează ca un instrument ce vine să șteargă posibila identificare a trecerilor dintre lumi și interiorități. Privirea estompează până la anulare orice graniță reală între lumi, între mort și viu, înlocuind‑o cu umbra, capabilă de a traversa oricare spațiu (și transformând totul într‑un singur spațiu, de fapt), înapoind viața la marginea existenței: „Pot trăi doar din privirea ta‑ndreptată către mine/ […] Și sunt moartă dacă trupul meu de moartă luminează/ […] Când se face în‑ tuneric pot trăi din umbra ta,/ Care umbra mea firavă în tăcere o înghite,/ Pot trăi din însăși umbra ta aruncată peste lume,/ Numai nu‑ți lua dinspre mine ochiul tău cel bun, iubite” (Ochiul tău cel bun). Se ajunge la o stratificare aproape totală cu celălalt, unde privirea se alipește doar prin moarte ca spațiu al proiectării unor orizonturi interioare, mentale. Aici este erosul, marcat de tristețe și de o lipsă incertă deopotrivă. Apare, de asemenea, suprapunerea dintre moarte și nuntă, conturată prin imagini de o memorabilă stranietate ‑ mireasa căzută, îngropată, nunta în cimitir, chipurile morților care râd de pe cruci ‑ toate acestea compun un eros aflat dincolo de neîmplinire, plasat într‑o împlinire ce nu se poate produce decât prin moarte – „Dar parcă‑s singură la nunta mea, Tu stai tăcut și mâna ta îmi poartă/ Cu spaimă brațul, ca un mire‑adus/ Să se cunune cu mireasa moartă.” (Moartea miresei). Ulterior, însă, se întâlnește un eros în care se provoacă o ruptură, atunci când ochiul devine cui, iar trupurile cunosc depărtarea, nemaigăsindu‑și suprapunerea unul în ce‑lălalt (Numai trupul).

Am descoperit în această antologie o lume populată mai degrabă de fantome, de viziuni, decât de oameni reali, o lume închegată prin delir, unde creierul devine ou, fragil și totuși, impenetrabil (În creierul meu), într‑un act ferm de închistare a imaginarului puternic încărcat de o închipuire lucidă. E o întreagă scenografie a unei irealități reale, unde moartea întoarce lumea către ea însăși pentru a o face să existe.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *