La începutul anilor ’60, Manny Farber se poziționează în răspăr cu manierismul direcțional al regizorului capricios. Cu alte cuvinte, Farber distinge între filmele-elefant și filmele-termită, discursul fiind concentrat asupra democratizării mizei cinematografice: filmele-elefant își alocă din start titlul de „filme mari”, filme care vor să spună totul, în vreme ce filmele-termită nu-și revendică niciun scop dincolo de semnul, de discursul intrinsec autogenerat. Ceea ce frizează nu e registrul ostentativ, ci dezechilibrul malign expus pe scena puterii.
Sigur că orice debutant vrea să afișeze o oarecare maturitate, să lanseze un volum „măcar la fel de bun ca ce s-a mai publicat până acum”, să se înscrie la categoria grea încă din fașă. Nimic primejdios în a-ți aloca niște merite – mă întreb cum am putea supraviețui fără cel mai mic grad de narcisism –, cu mențiunea că valoarea estetică autoalocată n-ar trebui tradusă în text. Colectiva (Editura OMG, 2022) nu pretinde nimic. Asistăm nu la o hazardare barocă pe elefanții lui Hannibal, ci la o bere cu termitele în rizom.
Dacă volumul nu propune nimic mai mult decât un discurs sui generis, aceasta e tocmai pentru că miza textului e în discurs. Ioan Coroamă produce un nou regim al semnificantului. Maturitatea și răzvrătirea post-douămiiștilor își găsesc aici un nemesis: grandoarea violenței e abrogată, corpul nu se supune unei radiografii brutale, ci e deconstruit prin contactul discret cu mulțimea. Filosofia Colectivei e inocența, candoarea ca metalimbaj: „să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,/ vreau să fiu prima floare și ultima.” Identitarul lui Ioan Coroamă nu e un satrap al rețelei, ci „prima floare și ultima”, emblema amorfă a rizomului. Aș vrea să afirm că volumul e revoluționar, dar câtă grandoare în revoluție! Mă voi mulțumi să invoc comentariul lui Andrei Doboș de pe coperta a treia, comentariu ce rezumă torsiunea absconsă a Colectivei: „După multă vreme în care poeții au mizat totul pe cîntecele experienței, volumul de față dovedește că avem de a face cu o turnură în forță spre cîntecele inocenței.”
Ioan Coroamă propune o religie a multiplului, semnificatul și semnificantul, semnul și discursul sunt rizomi simultani într-un joc de șotron: trecerea de pe front în detaliu se realizează tacit, limbajul alunecă pe banda lui Möbius, pe axa dihotomică text-metatext. Dinamica structurii e esențială, corpul cu organe e vascularizat, bio-insulele (traduse în identități singulare) comunică între ele, alcătuind anatomii de ordin plural: „pentru că poate nu există univers, ci doar macro-sisteme/ și micro-sisteme cu vase comunicante și tot felul de colective”. Posibilitatea unui corp autosuficient e abrogată, identificarea se realizează doar cu diviziunea devenită fetiș, asistăm la un manifest declarat al multiplicităților: „mă numesc pe mine om de producție,/ om care reneagă unitatea și care fuge spre fractal”.
Refularea în segmentar e semnul afectiv anti-capitalist, intimitatea devine echivalentul strânsului din dinți, climatul exterior regimului e dominat de o politică schizoidă: „nu vreau să se sacrifice hârtie pentru capital,/ și nu caut s-accept probleme de proiect,/ așa că nu vă învârtiți în cerc/ și nu pășiți incert,/ nu vreau să fac din bani un cer.” Simbioza cu celula-natură, până acum dezirabilă, capătă forma unui transfer de valențe, de la „minus-” la „plus-” valoare, în vederea extinderii unui organism care nu are nimic de-a face cu harta umană: „Nu mai există Occident și Orient,/ Ci investitori și piețe de desfacere,/ Stau pe bancă în fața Palatului/ să meditez la relicva Pământului,/ Măreția sa a devenit peste noapte afacere.” Entropia sistemului post-industrial e definită în antiteză cu apelul la afect, raportarea la celălalt ca last resort, rizomul e, dincolo de toate, un refugiu: „căci atunci când singurătatea câștigă,/ câte o bucățică de fericire începe ușor-ușor să dispară din noi.”
Cuvânt de ordine și frate cu capo dei capi la Mafia Sonetelor, Ioan Coroamă încrucișează dialecte pe ritmuri articulate frenetic, indiferent dacă textul urmează o arhitectură normată sau se construiește în mijlocul discursului. Câteva influențe sunt nominalizate – printre cele identificabile imediat, amintesc de Boards of Canada și de poezia lui Andrei Doboș –, în vreme ce alte alegeri stilistice transpar în metatext: Aphex Twin, Bruno Latour, Krzysztof Kieślowski, Mahabharata, sinapse anexate la rizom. Religia multiplicităților (livrești, sociale, politice, decolonialiste) e controlată de „bătrânul Sol”, zeul sintagmatic care stabilește gramatica platoului.
Toată vitalitatea identitarului e îndreptat către menținerea Colectivei. Eul lui Ioan Coroamă e un sintetizator pentru multiplicități electrizate, întreaga rețea se alimentează la structura sinelui. Chiar dacă reciprocitatea nu e asigurată, chiar dacă nu-ți garantează nimeni nimic, eul e pregătit să trăiască pentru voi: „am rostit câteva vrăji pentru tine/ în timp/ ce te-am văzut.”
