Vremea femeilor

1980! E anul în care a murit Marin Preda și Ileana Vulpescu a publicat Arta conversației, unul dintre cele mai iubi­te romane românești de după Preda (cu moartea lui s-a-ncheiat o epocă, aș zice eu dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă-ntreabă nimeni: s-au scris după el multe romane bune, dar nu s-au mai scris romane iubite, romane citite de toată suflarea). Totuși, Ileana Vulpescu a reușit aproape-imposibilul, iar Arta conversați­ei a fost un best-seller; da, un best-seller românesc, un best-seller de săraci, dar un best-seller. Nu e puțin lucru! Au mai fost de-atunci câteva reeditări (patru sau cinci, nu știu sigur), iar acum cartea se află în portofoliul editurii Tempus, care a scos o ultimă ediție în 2010, dacă nu mă înșel.

Romanul doamnei Vulpescu se află acum într-un con de umbră, ca foarte multe alte lucruri scrise în acea perioadă. E greu de spus dacă pe drept sau pe ne­drept: atunci când l-am citit prima oară, romanul mi-a plăcut grozav, dar iată că la ultima recitire (aprilie 2019, când îmi îm­pachetam cărțile din bibliotecă) nu mi-a mai plăcut așa de mult, ba aș zice chiar că m-a enervat binișor, m-am simțit călcat pe coadă! Nu e o afirmație prea elegantă, astfel încât trebuie să mă explic.

O avem pe Sânziana Hangan, perso­najul principal al celor 459 de pagini, divorțată, mamă a doi copii, absolventă de medicină, lucrează într-un labora­tor (aici e un schepsis) și stă de vorbă, fundamental, cu maică-sa, Smaranda. Pentru că Smaranda-i demult moartă, dialogurile îi permit Sânzianei să devină o povestașă, o decupatoare de mari felii din trecut (din Obsedantul Deceniu, evi­dent). E greu să găsești, ca cititor, ceva nereușit aici, ceva care să nu „sune”; par­tea asta e bronz. Autoarea își ține foarte bine cartea-n mână, iar pentru oamenii anilor ’80 trebuie să fi fost extrem de pa­sionant să afle că se putea trăi și mai rău decât trăiau ei. Că Sânziana trăiește mai bine decât a trăit maică-sa la bătrânețe, e indiscutabil – dar că Smaranda trăise la tinerețe mult mai bine decât Sânziana, asta trebuie înțeles printre rânduri, că de afirmat nu se afirmă nicăieri. Normal. Cenzura ce păzea?

Arta conversației fascinează nu prin personajele masculine (majoritare), cât prin cele feminine. Ana și Maria, fiicele Sânzianei, sunt remarcabil de bine con­struite, sunt copii care te cuceresc și ca cititor, darămite ca cititoare! Smaranda e Smaranda, o Voce înțeleaptă de dincolo, așa că mai rămâne Sânziana. Cea care a dat cărții șansa la marele succes, dar și cea care constituie punctul ei slab.

Unde e problema: bărbații roiesc în jurul Sânzianei. Acest lucru sabotează atenția oricărui cititor, dar – ciudat, foar­te ciudat! – nu și pe cel al unei cititoare, al oricărei cititoare. Că opt bărbați se întrec în giumbușlucuri ca să atragă atenția unei femei de 40 de ani, mamă a doi copii – nu e cam mult? Nu e o gogoașă prea umflată? Se pare că nu, cel puțin pentru Ileana Vul­pescu, care simte nevoia să pluseze, și abia la acel pasaj am simțit cu adevărat că-ncep să mă enervez: fata cea mare a Sânzianei o privește pe maică-sa mergând (pășind, îndepărtându-se) și îi admiră silueta, ne­uitând să gândească „Ce proști sunt băr­bații…” (fiindcă nu sunt și mai mulți în jurul maică-sii, opt fiind probabil, pentru autoare, un număr insuficient). Aparent, e un fleac. De fapt, nu e; dacă era un fleac, nu scriam acest text.

Esențial este aici statutul femeii fru­moase în literatură. Femeile – reflexiile lor literare – pot fi urâte, frumoase sau mame, ceea ce este copilăresc, dar func­țional: urâtele nu sunt niciodată mame, mamele sunt întotdeauna frumoase (dar nu exagerat), iar frumoasele literaturii sunt întotdeauna letale. Totuși, ca să fii un bun scriitor e necesar să ieși din paradigma asta simpluță, numai că e foar­te greu să faci o Scarlett O’Hara, care e și mamă, și frumoasă, și profund urâtă caracteriologic (adică foarte vie, ce mai încoace și-ncolo!). Ileana Vulpescu alege calea ușoară, iar asta ocultează – după mintea mea – principala reușită a cărții: problematizarea destinului frumoasei. Mai exact, faptul că femeia frumoasă poate să aleagă. Acesta este un privile­giu extraordinar, cu totul supralicitat de multe scriitoare și cvasi-ignorat de scriitori, ceea ce-i o prostie cât China, pentru că majoritatea publicului cititor este al­cătuit din femei. Cu alte cuvinte, scriito­rii umplu rafturile librăriilor cu cărți în care nu scriu fix ce le interesează pe cum­părătoare: a alege, a putea alege, a avea de ales, a-și alege bărbații, a-și construi destinul în funcție de bărbații aleși – iată ce vor femeile să citească în romane, nu fleacuri despre obsesiile masculine (bă­tăi, beții și mașini tunate). Din punctul meu de vedere, când Flaubert le-a spus în față acuzatorilor săi cum că „Mada­me Bovary, c’est moi” a fost prea subtil, prea criptic; trebuia să le și deseneze, ca să priceapă lemnoșii! Da, există eterne­le subiecte ale literaturii, indiferent de epocă sau de limbă – dragostea, moartea, copilăria, războiul, banii, puterea, boala –, dar există și acest subiect mai mic, mai puțin vizibil, dar la fel de etern: destinul frumoasei, al celei dorite. Într-o sută de oameni sunt cam 55 de femei și 45 de bărbați, dar atenția celor 45 de bărbați se concentrează asupra unei singure femei din grup. Această chestiune e aproape ignorată de scriitori, dar profund conști­entizată de femei – și, desigur, de scrii­toare. Ileana Vulpescu a avut curajul să atace frontal problema, dar nu cred că i-a dat de cap; Arta conversației putea fi mult mai mult decât a reușit să fie.

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Autentic si convingator. Cred ca ai dreptate…
    Insa, despre morti, numai de bine !😎