Yasuno Mishina în pavilionul de iarnă

Pe 1 ianuarie 2021 ‑ da, e chiar azi, din acest motiv povestea va avea un aer de reportaj fiind scrisă, cum ar spune unii autori de filme, în priză directă ‑, deci pe 1 ianuarie în acest an, Yasuno Mishina s‑a trezit pe la 10 dimineața, s‑a întins pisicește înainte de a coborî din pat, a schimbat pijamaua de mătase cu un halat puțin mai gros din catifea moale, s‑a dus la fereastră și a ridicat storurile interioare din paie de orez colorate. În depărtare, se vedea prin aerul limpede creștetul înzăpezit al muntelui Fuji, deși aici, în suburbia în care locuia, vremea părea mai degrabă călduroasă. Se trezise mai târziu decât obișnuia pentru că petrecuse un revelion în manieră occidentală împreună cu Yoko, soția sa, și două perechi de tineri care se ocupau de culegerea și editarea cărților și articolelor sale, de relațiile cu editurile și redacțiile ziarelor și revistelor și cu tot felul de alte lucrări de secretariat. Deși folosea cu agilitate computerul, deși avea un laptop micuț ca o bijuterie, care îl însoțea în călătorie, prefera să scrie de mână, cu diverse cerneluri pe hârtie imperială și cu o caligrafie perfectă.

Yasuno privea prin aerul translucid vârful muntelui și începu să‑și amintească exact ceea ce‑și amintise la miezul nopții, când deschisese cele trei sticle de șampanie, câte una pentru fiecare cuplu. Se gândise că e greșită denumirea de șampanie câtă vreme puseseră monopol pe denumire. Era un prosecco de Treviso, din fericire extra dry. Cum pătrundeau englezismele, nu doar la ei, ci și în îndepărtata Italie, peste tot, puteau să‑i spună brut, nu putea fi monopol și pe caracteristica aceasta! În urmă cu vreo douăzeci de ani, venise vremea să fie tradus și în românește. La apariția primului volum, fusese invitat de cea mai importantă editură din țară, situată într‑un mic oraș, mic față de Tokyo desigur, altfel era al doilea oraș românesc ca mărime, un oraș dintr‑o provincie celebră prin podgoriile și vinurile sale. Directorul editurii, care se ocupase personal de apariția cărții sale, era prieten cu un demnitar local, unul simpatic, netipic, cum avea să se dovedească. Într‑una din zile, acesta i‑a invitat la o degustare de vinuri într‑o întinsă podgorie aflată pe dealurile din preajma orașului. La masă, prea bogată chiar și pentru el, care era un japonez umblat, a rămas la o șampanie minunată, în ciuda faptului că nu era extra dry, ci numai aproape dry. Ca și italienii, fuseseră nevoiți să‑i găsească o denumire locală, vin spumant. Ca vin, fie el și spumant, era o șampanie în regulă, una din cele mai bune pe care le băuse! A spus asta cu voce tare, în engleză, desigur, că engleza cotropește tot! Demnitarului i‑au lucit ochii, plin de vervă le‑a spus planul său ‑ să schimbe denumirea locului din Bucium în Champagne! Își consultase juriștii și avea atribuțiile necesare să facă asta. Au izbucnit toți în aplauze spre mulțumirea sa care, de bucurie, a băut dintr‑o sorbire un pahar de rameros, un excelent rachiu de mere în care lui Yasuno nu i‑a fost deloc greu să recunoască un calvados, și încă unul bătrîn, de vreo doisprezece ani! Monopol franțuzesc și pe denumirea asta…

Ideea l‑a amuzat foarte mult, i s‑a părut că merită să fie dezvoltată literar, așa că, întors acasă, nici n‑a desfăcut bine bagajele, care conțineau și o cutie din vinul acela spumant strecurat din Muscat Otonel, că a și scris povestirea. De bună seamă că a dus ideea până la ultimele consecințe – toate locurile din lume care aveau podgorii și produceau șampanie și‑au schimbat numele în Champagne. Și-au câștigat dreptul în instanțele internaționale când au fost date în judecată. I‑a plăcut cum i‑a ieșit povestirea, a publicat‑o, după care a fost tradusă de mai multe magazine literare din lume, inclusiv în publicația editurii ieșene, în cadrul amplului proces de promovare a traducerilor din opera sa. După o vreme, a început să primească cutii de șampanie din Iași prin intermediul ambasadei. O vreme a corespondat prin poșta electronică cu demnitarul, apoi acesta a demisionat intempestiv. Din ce aflase de la editură, nu apucase să ducă proiectul până la capăt, iar succesorul nu avea nici umorul, nici anvergura sa… Oricum, îi ieșise o povestire care încă îi mai place și o recomandă celor care vor să‑i publice colecții de povestiri.

Yasuno Mishina nu era numele său, era un pseudonim, un nom de guerre literar. Făcând parte dintr‑o ramură destul de apropiată de trunchi a familiei imperiale, onoarea îl obliga la o anumită discreție, scriitorii scriu, spun și fac tot felul de lucruri, nu neapărat neonorabile, dar ciudate pentru cineva apropiat de familia imperială. Și‑a dat seama de asta la începutul activității sale literare, când a publicat în reviste și în suplimentele literare ale marilor ziare câteva articole și povestiri care au provocat anumite controverse. Și cum Kawabata și Mishima erau idolii săi, modelele sale, reperele sale, și‑a creat un pseudonim care trimitea, nu neapărat brutal, către ei. A ajuns un scriitor foarte cunoscut sub noul nume, astfel că puțină lume mai știa numele de la început. Foarte cunoscut, și nu doar în Japonia unde fusese laureat al celor mai importante premii literare și primise Medalia pentru Arte în prezența Împăratului. Era să scriu „din mâinile Împăratului” și imediat m‑am plesnit simbolic peste ambele mâini, Mikado‑ul nu este vreun biet președinte sau rege, el domnește, nu guvernează, asistă, nu face gesturi. Chiar și la peste șaptezeci și cinci de ani de la sfârșitul războiului, nu toată lumea e convinsă că Împăratul de atunci a făcut bine că a vorbit soldaților la radio ca să anunțe capitularea. Dar Yasuno e cunoscut și în restul lumii. Era tradus în peste treizeci de limbi și românește. Își amintea o anecdotă cu un scriitor român stalinist, pe care o auzise în timpul îndepărtatei sale vizite, care se lăuda în versuri că știe zece limbi și rusește! Luase și premii internaționale, nu însă pe cel socotit cel mai important, dar nu i se părea că ar fi o problemă, era încă destul de tânăr! Scrisese despre fiecare din maeștrii săi câte o carte și amândouă deveniseră manuale de studiu în toate marile universități de literatură din Japonia, dar și de oriunde în lume se studia literatura japoneză, ba chiar și filmul din țara de la răsăritul soarelui…

Aproape de prânz, și‑a dat seama că rămăsese singur în toată casa, nu doar în pavilionul de iarnă. Soția sa plecase în vizită la bătrânii săi părinți. Aceștia nu obișnuiau să țină sărbătorile occidentale, dar Yoko se obișnuise să le facă această vizită de început de an. Nu‑i era foame, mâncase un pic prea mult peste noaptea de revelion, dar i s‑a făcut poftă de un pahar de prosecco. A scos o sticlă din frigider încet, fără să o agite, a scos învelișul dopului de plută, apoi sita de sârmă, a împins cu degetul mare în baza dopului și acesta a sărit cu un pocnet ușor. Cu paharul cilindric în mînă, nu o cupă de pe vremuri, s‑a apropiat de geam. Lua mici înghițituri și le plimba prin gură, savurând parfumul și pișcăturile. Îi trecu prin cap că la sărbătoarea cireșilor avea să împlinească 68 de ani. Nu erau nici mulți, nici puțini, atâția se adunaseră. Totuși, simți un fel de tulburare, dar aceasta nu era pricinuită de numărul anilor, ci de ceva care nu ieșise încă din ceața gândurilor. Continua să bea șampania cu mici înghițituri…

Și brusc, gândurile s‑au limpezit, a înțeles. S‑a îndreptat spre ampla sală de meditație, un fel de hol mare acoperit cu un mare covor primit cadou în timpul unei vizite în Orientul Apropiat. A rulat covorul și l‑a scos din cameră. A pus o tatami în centrul camerei, pe care a acoperit‑o cu o pânză groasă și roșie. A păstrat pe el halatul roșu, pentru că uneori contrastele trebuie evitate și ochii celorlalți trebuie apărați. În ciuda admirației pentru Kawabata și Mishima, era mai degrabă un modernist în viața de zi cu zi, așa că nu avea o katana, dar avea un cuțit mare, asemănător, luat la o promotion, alt englezism. L‑a luat și l-a adus pe postamentul improvizat. Apoi, a mers în cameră și a scris ceva cu roșu pe o foaie de hârtie imperială. Să fi scris cu sânge ar fi fost de un prost gust de neiertat, așa ar face un occidental, nu un japonez bine educat.

A revenit, s‑a așezat cu picioarele încrucișate și, dintr-o singură mișcare, și‑a tăiat abdomenul de la stânga la dreapta. O bucată de vreme a rămas în poziția aceea, apoi corpul a alunecat ușor pe partea stângă. Poate pentru că de acolo începuse tăietura, poate pentru că este partea inimii… Gestul acesta pare inexplicabil, cât l‑am putut cunoaște, Yasuno era un om cu mult umor, adesea de‑a dreptul bonom. Poate cuvintele acelea scrise cu cerneală roșie să ne ofere o cheie. E un text foarte scurt și aparent enigmatic: „În onoarea lui Yasunari Kawabata și Yukio Mishima. Omagiu etern”. Mă gândesc că, în momentul acela cumplit al deciziei, și‑a dat seama că orice ar face, oricât de mare și celebru ar deveni, chiar și dacă ar fi luat premiul acela râvnit de toți, respectul, admirația și dragostea sa față de maeștri nu ar fi mers până la capăt, până la încununarea supremă. Nu a fost un gest de disperare, de neputință, nici de orgoliu, ci pur și simplu unul de onoare, de omagiu.

Pentru mine, o singură întrebare rămâne nelămurită, fără răspuns. De ce m‑a ales pe mine pentru a da vestea și, cumva, în real time, alt englezism, vorba lui? Pentru că îi părusem simpatic atunci când ne‑am cunoscut? Pentru că avea umor, uneori în nuanțe întunecate? Pentru că băusem vin spumant împreună, chiar dacă nu reușisem să‑l rebotez șampanie și e, de fapt, o aluzie malițioasă? Sau poate pentru că știind că și eu sunt scriitor nu mă voi îndura să nu spun povestea sfârșitului. Un sfârșit brusc, aparent nemotivat și cât se poate de senin…

1 – 2 Ianuarie 2021, Iași, poate și Tokyo (Din volumul în lucru Povești dintr‑un teanc de pașapoarte)

Ilustrație de Dan Perjovschi

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *